0 1

Aleea

I.

- Trezeşte-te! Trezeşte-te!

- Mai vreau să stau puţin, nu e încă timpul să mă trezesc!

- Te-ai uitat la ceas să vezi cât e? E 5.25 şi dacă nu ai cumva aripioare la picioare, nu ai cum să ajungi la timp la serviciu, dacă nu te trezeşti acum, îmi spune cu o voce pe care mereu în astfel de momente o simt străină.

- Bine, uite m-am trezit, eşti mulţumită? îi răspund pe un ton prin care parcă o acuz pe ea, pentru faptul că trebuie să mă trezesc.

Câteodată nici nu realizez dacă vocea aceasta aparţine prietenei mele, sau conştiinţei care nu-mi dă pace să dorm nici într-o dimineaţă. Dar de la un anumit moment, persoana de lângă tine devine transpunereea în real a conştiinţei tale; nu mai eşti singur, cineva te priveşte şi îţi judecă faptele şi simţi, mai mult decât atunci când erai pe cont propriu, că ai o datorie, că nu mai poţi să tragi ,,chiulul” de la lucrurile pe care trebuie să le faci.

Deschid ochii şi văd că e întuneric afară şi de fiecare dată trăiesc sentimentul, că e anormal să ai o oră de trezire la care majoritatea oamenilor dorm. Mă duc la baie şi mă privesc în oglindă. Ca în fiecare dimineaţă când mă trezesc greu, îmi recunosc cu efort chipul în oglindă. Parcă altcineva se uită la mine cu o faţă schimonosită. După ce dau cu apă rece pe faţă, încep să realizez că eu sunt acela la care mă uit aşa de străin: ,,Iar trebuie să pleci de dimineaţă la serviciu. Poţi să fii mai penibil de atât?” parcă îmi spune cu reproş figura din oglindă.

Mă întorc în cameră şi văd că, deja, numai eu sunt treaz prin casă, deoarece jumătatea mea a şi aţipit. Egoismul din mine mă împinge la un gest pe care l-aş urî să mi se facă, dar pe care conştiinţa nu mă împiedică să-l fac. Mă las uşor la urechea ei şi îi şoptesc:

- Ce faci, puiule, ai adormit? Nu primesc nici un răspuns şi iritat că nu sunt băgat în seamă, vreau să îmi continui represaliile, sărutând-o pe ureche. Însă în acelaşi moment observ că se culcuşeşte şi mai adânc în aşternutul moale, dându-mi de înţeles că mi-a auzit întrebarea, dar pur şi simplu nu a considerat necesar să-mi răspundă. Renunţ să mai încerc să o trezesc într-un mod atât de mârşav. Mă uit la chipul ei prins între realitate şi lumea viselor şi îmi dau seama că ideea de destin e o noţiune comercială, creată pentru a se putea vinde plăcinţelele chinezeşti cu răvaş. Cu toate că iubesc capul care se zăreşte de sub plapumă, realizez cât de relativ este conceptul de suflet pereche; suntem subiectivi, cu atât mai mult noi, bărbaţii, deoarece ne impresionează uşor un chip frumos şi de aceea suntem tentaţi să spunem că ne-am găsit perechea. Eu nu cred în această teorie care spune că fiecăruia îi este predestinată o persoană, însă pragmatismul meu mă lasă să cred într-o ecuaţie matematică care stabileşte, că din multitudinea de persoane cu care vin în contact, sunt unele care se aproprie foarte mult de idealul meu feminin, iar în cele din urmă una ajunge cel mai aproape de ceea ce îmi doresc. Cred că deoarece cei mai mulţi oameni au întâlnit numai una din aceste variante, s-a fundamentat teoria sufletului pereche. Pentru mine totul constă într-o variabilă care depinde de norocul şi principiul de selecţie.

Deschid uşa de la bloc şi ies în strada care mă întâmpină într-o muţenie absolută. Parcă aş fi într-un episod din ,,Zona crepusculară”, în care protagonistul se trezeşte singur într-o altă lume. E logic; iarna la ora aceasta şi moleculele dorm. Numai deşteptul de mine trebuie să se trezească, să ajungă în timp la muncă. Eu şi cu norocul meu! Zăpada scârţie enervant sub picioare, de parcă aş călca pe polistiren sfărâmat. Cotesc pe o alee la dreapta, cu toate că este şerpuită şi ajung mai târziu la serviciu, decât dacă aş merge drept înainte pe strada mare; m-am plictisit să merg mereu pe acelaşi drum. Frigul mă face să mă cufund şi mai tare în gulerul care se încăpăţânează să nu îmi ţină nici într-un fel de cald şi cu toate că îmi spun că nu are nici un rost să mă tot zgribulesc aşa, în următorul moment îmi ascund şi mai mult gâtul cu marginile lui subţiri.

Deja începeam să mă simt mândru că sunt unicul supravieţuitor după o catastrofă nucleară (cel puţin nu mi-a îngheţat simţul umorului), când pe trotuarul celălalt văd o prezenţă feminină, care mă intrigă atât prin modul în care arată, cât şi prin prezenţa ei la o oră atât de mică. Şi ea se uită la fel de curioasă la mine, întrebându-se poate la fel ca şi mine, ce caută o altă vietate la ora aceasta şi mai ales pe o vremea ca aceasta, afară. Îmi zâmbeşte complice şi deja parcă dimineaţa aceasta nu mai pare atât de singură şi urâtă.

Îi zâmbesc şi eu şi simt nevoia să mă apropii de ea, ca să-i spun... nu ştiu ce, dar o să-mi treacă mie ceva prin cap; tot ce ştiu e că trebuie neapărat să îi vorbesc, parcă pentru a primi o certitudine că persoana ei nu este doar o creaţie a imaginaţiei mele. Strada se dovedeşte scurtă şi mă trezesc înaintea ei fără să ştiu ce să îi spun. Cam atât cu aplombul cu care mă lăudam mereu că îl am în prezenţa femeilor; de cîteva secunde stau în faţa ei şi nu ştiu ce să îi spun. Dar în mod surprinzător, ea salvează situaţia penibilă pe care o creasem:

- Bună dimineaţa, domnule Dorian! îmi spune cu un surâs prin care parcă îmi transmite faptul că înţelege stânjeneala mea, dar că nu e nici o problemă.

- Bună dimineaţa! Dar sunt foarte curios să aflu de unde ştiţi cum mă cheamă, pentru că oricât aş vrea să spun că vă cunosc, mă văd în imposibilitatea de a o face.

- Lucraţi la agenţia Sweet Home, care are biroul în clădirea cea mai înaltă de pe Revoluţiei. Eu lucrez la un birou de pe acelaşi palier cu agenţia dumneavoastră. Mă numesc Felicia Ardeanu.

În acel moment mi-am dat seama de ce îmi părea atât de familiar chipul ei; era femeia pe care o văzusem de două ori pe holul de la birou, dar cu care nu avusesem niciodată timp să vorbesc. Interesant că în dimineaţa aceasta mi se părea mai draguţă ca oricând; poate acesta fusese şi motivul adevărat, pentru care nu îi vorbisem niciodată până acum; nu mi se păruse destul de atrăgătoare, încât să mă intereseze. Întotdeauna am avut tendinţa de a intra în vorbă cu femei estetice şi nu deoarece aveam intenţia sa fiu infidel, ci pur şi simplu pentru că voiam să ştiu cum gândesc, să le înţeleg structura caracteriologică. Oamenii au tendinţa de a fi mult mai deschişi, atunci când stau de o vorbă cu o persoană estetică, iar la mine acest sentiment este combinat cu o curiozitate debordantă.

- Încântat de cunoştinţă, îi răspund şi haide să renunţăm să vorbim la persoana a doua plural, că e prea rece afară pentru tonuri protocolare. Numele meu mic este Remus.

- Ştiu, am auzit un coleg când vă striga, scuze, când te striga pe palier. Numele de familie nu o întreb de unde îl ştie. Mi se pare o întrebare prea personală.

- Şi dacă tot am făcut cunoştinţă, pot să îţi adresez o întrebare indiscretă?

- Depinde, întrebă-mă, dar dacă e prea indiscretă, să ştii că nu o să răspund şi râde cu tot chipul.

- De unde vii la o oră atât de matinală pe aleea asta, pentru că eu merg în fiecare dimineaţă pe drumul acesta, spun eu foarte sigur pe mine, şi nu ne-am întâlnit niciodată?

- Nu este atât de indiscretă întrebarea ta, aşa că o să îţi răspund: a fost ziua unui coleg de serviciu, Vasile Bachian, şi am fost la petrecerea pe care a dat-o acasă la el. E un tip foarte petrecăreţ şi nu a lasat pe nimeni să plece acasă prea devreme. Eu am reuşit să scap, pretinzând că trebuie să merg la doctor de dimineaţă. M-am simţit foarte bine, dar mă ajunsese oboseala.

- Ia auzi, unii se duc la muncă şi alţii se distrează, spun zâmbind. Cred că am o karmă negativă.

Încerc să trag cât mai mult de ultimele cuvinte, pentru că simt că nu mai am ce să-i spun. Mă uit în ochii ei şi mă simt precum un egiptolog care a descoperit un sarcofag şi de frică să nu fie doar un vis, nu îndrăzneşte să îl atingă. Ne uităm unul la altul şi nu ştim ce să ne spunem, dar nici unul dintre noi nu pare să vrea să plece. Cred că şi ea îşi dorea de mult să vorbească cu mine. Cel puţin vreau să cred acest lucru. Îi citesc oboseala din priviri şi observ încercarea ei de a ascunde acest fapt; îşi păstrează pe chip un continuu zâmbet, care îmi dă curaj să o întreb orice, numai că simt că nu pot. Mă simt paralizat complet, ca şi cum întâlnirea neaştepătată cu ea a produs un şoc din care nu mai pot să ies. Aş vrea să-i pun atâtea întrebări, dar parcă nu găsesc cuvintele şi mai tare mi-e frică să nu să se supere şi să vrea să plece. Oare la ce se gândeşte în acestă clipă?

- Îmi pare rău că nu pot să te însoţesc la serviciu. Mi-am luat liber azi. Ştiam că voi fi obosită după petrecerea lui Vasi. Mi-ar fi plăcut să mai vorbim pe drum.

- Da, şi mie. Dar contează că ne-am cunoscut; de acum avem timp berechet să ne cunoaştem mai bine. Mi-a făcut plăcere că te-am întâlnit. Poate ne vedem mâine pe hol, dacă azi eşti liberă?

- Da, bineînţeles. Şi mie îmi pare bine că am făcut în sfârşit cunoştinţă. Îţi urez spor la muncă… să faci cât mai multe tranzacţii!

- Mulţumesc! Aşa să fie, cu toate că în perioada aceasta a anului, nu le mai arde oamenilor să îşi caute case.

Din nou mă uit în ochii ei cafenii, care sunt frumoşi în ciuda extenuării şi îmi dau seama că a venit momentul să ne despărţim.

- Bine! Atunci o zi bună şi somn uşor! Să ştii că te invidiez, spun pe un ton glumeţ.

Îi ţin mâna caldă în mâna mea şi aş vrea să plecăm departe, să uităm de lumea aceasta nedreaptă în care trebuie să mergem în direcţii opuse. Aş vrea să îi povestesc cum mi-a schimbat total dimineaţa, nu să-i spun plat că îmi pare bine că am cunoscut-o. Aş vrea să o strâng în braţe să-i fie cald, să nu mai simtă gerul de afară.

Ne despărţim şi eu rămân singur pe trotuar urmărind conturul care se îndepărtează. Mă pornesc cu greu spre locul de muncă şi încerc să rememorez tot ce am vorbit. Nu mă mai interesează că o să întârzii; mă simt atât de bine, încât şi frigul de afară parcă are un efect tonic. Cu toate că am vorbit puţin, mi-aduc aminte perfect toate gesturile ei pe care vreau să le decriptez, ca să descopăr la ce se gândea când vorbea cu mine; felul în care rotunjea ,,o”-urile, mişcările gingaşe ale degetelor, lumina caldă din ochi, respiraţia sacadată… dintr-o dată toată dimineaţa s-a schimbat. Chiar mă gândesc cu zâmbetul pe buze, la momentul când şeful o să intre cu o falcă în cer şi cu una în pământ, la mine în birou şi o să îmi ţină prelegerea cum că aceasta e ultima oară când îmi mai permite să întârzii, că următoarea dată nu o să mă mai lase nici să văd clădirea pe afară, etc, etc… ce lumină avea în ochi când îmi zâmbea. Oare o facea din complezenţă, sau chiar îi făcea plăcere să vorbescă cu mine? Ce rău îmi pare că azi nu mai vine la serviciu, să mai pot vorbi cu ea. Aşa e întotdeauna în viaţă: stai lângă o persoană vreme îndelungată fără să te intereseze măcar cum o cheamă şi deodată descoperi că ai ceva în comun cu ea şi vrei într-o clipă să afli toate detaliile din viaţa ei. Simt că până o voi reîntâlni, voi trăi un timp mort, un timp al aşteptării unei întâmplări pe care mi-am închipuit-o toată viaţa.

- Romulus, iar ai întârziat!

Un om mic îmi stă în faţă şi încearcă să mă domine cu privirea. Faţa lui ascuţită pare strânsă într-un punct şi tot corpul arată de parcă printr-un efort mintal, fizicul a luat o formă care nu vrea să lase nimic să se piardă din trupul mignon. Mâinele le ţine aproape de corp cu palmele întoarse spre interior, paşii îi face mărunţi, de parcă ar duce ceva în poală şi îi este frică să nu piardă preţioasa încărcătură. Mai mult de atât, gura are o formă ţuguiată care parcă sugrumă toate cuvintele pe care le pronunţă, iar ochii îi ţine mijiţi, ca să nu scape prea multă lumină prin pupile. Există persoane care atunci când intră într-o încăpere îţi dau senzaţia că personalitatea lor inundă camera. În cazul şefului meu, sentimentul este exact invers: parcă se strânge în sine şi chiar şi atunci când vorbeşte, ai senzaţia că îi pare rău de cuvintele pe care le-a pierdut prin rostire.

- Bună, şefule, s-a întâmplat ceva? îi spun cu o faţă foarte mirată, de parcă nu îmi dau seama că am întârziat.

Mă amuză că întotdeauna îmi spune Romulus, pentru că are impresia că mă enervează.

- Romulus, să ştii că e ultima oară când îţi mai permit să întârzii. Nu e posibil să…

Cuvintele lui parcă se pierd undeva în spatele capului şi în timp ce privesc mutra lui mică care se schimonoseşte şi ţuguieşte cuvintele, îmi apare chipul gingaş şi răpus de oboseală al Feliciei, felul suav în care mişca buzele...

- Ai înţeles?

- Da, şefu’, cum să nu.

Închide uşa nervos după el şi mă lasă cu visurile mele, singur în birou. Spectacolul acesta îl face în fiecare dimineaţă când întârzii şi m-aş fi simţit chiar ciudat dacă aş fi lipsit de el. Ştiu că nu m-ar da afară nici dacă aş lipsi o zi întreagă, pentru că sunt cel mai bun agent al lui. Dar îi place să facă pe şeful şi eu îl las, pentru că apoi toată ziua nu mă mai bate la cap. Din nou am ajuns la cald şi nu mai vreau să mă deranjeze nimeni, deoarece vreau să mă gândesc pe îndelete la tot ce s-a întâmplat în dimineaţa aceasta.

-Ce faci, Rem?

Cam atât cu momentul meu de linişte. Armand a intrat ca de obicei fără să bată, fericit că azi el a scăpat de muştruluiala şefului. Se uită cu nişte ochi mari la mine, de parcă el niciodată nu a întârziat la serviciu şi este mirat cum cineva poate să comită un asemenea sacrilegiu.

- Care-i treaba, sfântule, ai uitat cine a întârziat miercurea trecută, sau îi vezi numai pe alţii? îi spun cu un zâmbet în colţul gurii. Uite, ca să fiu sincer, chiar mă gândeam la tine şi voiam să te vizitez ca să vorbim, dar dacă ai venit tu…

- Bineînţeles! îmi spune pe un ton ironic care mă amuză. Când ai venit tu vreodată în birou la mine fără să îţi trebuiască vreun serviciu, doar aşa, ca să vorbim? şi gesticulează cu mâna prin aer o volută, ca şi cum ar fi un mare patron care vorbeşte cu emfază despre realizările lui.

- Doar ştii că nu-i aşa. Acum două săptămâni când am venit să stăm de vorbă? îi spun încercând să scap de acuzaţie.

- Ai venit să mă întrebi de Munteanu, dacă vrea să mai cumpere apartamentul cu trei camere de pe Brazilor, şi cum ai aflat răspunsul, ai mai stat un minut prefăcându-te că vrei să vorbeşti cu mine şi ai plecat.

Ştiu că are drepatate, dar nu vreau să recunosc şi mai încerc să îi aduc aminte despre nişte date imaginare când am fost la el în birou, dar nu reuşesc să-l prind în plasă. Are o memorie extraordinară. Dar am şi eu dreptatea, dacă el vine întotdeauna în biroul meu, eu ce rost aş mai avea să mă duc la el?

- Totuşi să ştii că nu ai dreptate, încerc eu să concluzionez fără să mă declar învins, dar hai să îţi spun motivul pentru care voiam să îţi vorbesc.

- Ai încheiat ieri după-amiază tranzacţia cu Lipan?

- Da, sigur, aş vrea eu, doar ţi-am spus că nu e dispus să dea atîţia bani şi sincer, nici mie nu mi se pare că apartamentul acela face atâţia bani, cu toate îmbunătăţirile lui. Haide că deviem de la subiect şi nu mă laşi să-ţi spun ce mi s-a întâmplat.

Armand îşi trage scaunul mai aproape de mine, simţind că este ceva care merită atenţia şi îmi spune mai mult în şoaptă:

- Bine, văd că eşti aprins, spune ce vrei, că promit să nu te mai întrerup.

Ochii negri îi strălucesc în orbite şi parcă îi aprind toată faţa rotundă care se uită la mine, la fel cum se uită un lup din tufiş la prada care îi va cădea sigur în labe. Răsuflarea lui alertă mă face să îmi simt intimitatea ameninţată şi am impresia că nu va trăi ceea ce îi voi spune, la intensitatea pe care am simţit-o eu; nu aş vrea ca o amintirea atât de dragă mie să fie flendurită de o expresie de genul ,,Asta era marea veste?” Totuşi, incul bârfei din mine nu mă lasă să ţin doar pentru persoana mea, magia clipelor trăite şi încep să îi înşir cu lux de amanunte, cum a decurs întâlnirea mea cu Felicia, mai ceva ca un enoriaş la spovedanie. La final Armand se dă înapoi, ca şi cum ce i-am povestit nu i-ar fi picat bine deloc şi după un moment de ezitare mă întreabă cu un glas foarte ciudat:

- Tu vorbeşti despre tipa aia blondă, cu ochi căprui, care e consultant financiar la Avatar? Felicia şi nu mai ştiu cum?

- Ardeanu…spun cu o voce pierdută, aşteptând să îmi spună tot ce ştie despre ea.

- Aşa, da, Ardeanu…

Se uită pentru două secunde la mine fără să spună nimic şi schimbând tonul vocii printr-o coborâre pe o pantă gravă, îmi spune:

- Mă bucur că ţi-a făcut dimineaţa fericită, dar lasă totul în punctul ăsta, crede-mă că nu vrei mai mult.

- Nu, bineînţeles că nu!… Stai puţin, ce vrei să spui? Ce ştii despre ea?

- Nu, Remus, nu e nimic, dar e mai bine s-o laşi aşa.

Niciodată nu mă obişnuiesc să îmi aud numele întreg rostit în gura lui Armand. De fiecare dată când îmi spune aşa, are loc ceva grav şi prin acest apelativ, parcă mă avertizează că ce va urma să îmi spună nu îmi va plăcea de loc.

- Hai, spune-mi acum ce ştii şi nu vrei să-mi spui. Oricum tot o să aflu, chiar dacă nu îmi spui tu, dar aş prefera să aud de la tine.

- Bine, eu nu voiam să te dezamăgesc, dar cu îngerul tău, Felicia, au făcut cunoştinţă cam toţi bărbaţii de pe palier, în afară de tine, evident. Dar se pare că vrea că recupereze pierderea, că te-a racolat azi.

- Eu m-am dus spre ea, spun eu puţin nervos. Şi după o pauză de reflecţie: asta înseamnă că şi tu ai fost cu ea? întreb ca şi cum aş fi un soţ gelos, care află după douăzeci de ani de căsnicie că nu a fost singurul care i-a încălzit aşternutul soţiei sale.

- Nu, eu am refuzat-o, fiindcă îi ştiam reputaţia. Mie îmi place ca eu să fiu cel care părăseşte, nu invers. Mă mir că nu ai ştiut chestia asta, cam toată lumea este în temă. Cel puţin toţi bărbaţii.

Cuvintele lui Armand mi se par din ce în ce mai grele; nu pot să cred că acel chip al cărui zâmbet mi-a încălzit dimineaţa, ar putea să fie în stare de… nici nu pot să mă gândesc. Sau… Oare e posibil? În momentul acesta îmi dau seama că-l urăsc pe Armand şi modul în care accentuează cuvântul bărbaţi. Ce e cu mine? Parcă am şi uitat că un suflet pe care îl iubesc, mă aşteaptă acasă. Cine e persoana aceasta care mă face să uit de realitatea căreia îi aparţin? E o străină, o necunoscută pe care am întâlnit-o într-o dimineaţă oarecare pe stradă, e o nimeni, o nimeni…şi dintr-o dată, chipul meu ia un zâmbet triumfător şi parcă văzându-l pentru prima oară pe Armand, în dimineaţa aceasta, îi spun pe un ton şăgalnic:

- Păi de ce te mai ţin eu de prieten, dacă nu îmi spui toate bârfele care circulă pe coridor?

Şi încep să râd cu gura până la urechi, de parcă auzisem cel mai bun banc din viaţa mea. Armand se uită mirat la mine şi nu mai ştie ce să creadă; acum eram nervos, acum râdeam în hohote. Nu înţelege ce se întâmplă cu mine de mi-am schimbat dispoziţia atât de repede, iar eu mă prefac că nu-i înţeleg nelămurirea.

- Bine, îmi spune pe un ton care mă lasă să înţeleg că pricepe purtarea mea ciudată şi nu vrea să îmi pună mai multe întrebări. Eu am o întâlnire cu un client în o jumătate de oră, şi trebuie să ajung pe Independenţei. Mă bucur că am reuşit să te dispun în dimineaţa asta şi mai vorbim când mă întorc.

- Hai, dar nu mai vrei să mai stai? Mai stai să mai îmi spui nişte chestii de pe coridor şi îi fac din ochi şmecher…

Tonul vocii mele, nici măcar pe mine nu mă poate minţi.

- Mă grăbesc, Rem, vorbim când mă întorc.

- Dar...

Mă opresc, pentru că Armand deja a închis uşa. Voiam să îl mai ţin la mine în birou, să îi demonstrez că ce-mi spusese nu mă afectase deloc, dar în momentul acesta nu mă puteam convinge nici măcar pe mine, chiar dacă îmi dădeam singur toate şansele. Odată cu închiderea uşii, parcă totul nu mai avea nici un sens. Aveam senzaţia că dacă Armand mai stătea, îmi va spune că glumise, doar ca să vadă ce faţă voi face…şi ce faţă făcusem? Abia acum îmi dau seama ce văzuse Armand din exterior; un om care se prabuşeşte de la mii de metri şi când ajunge jos începe să râdă cu un chef, de parcă ar mai vrea să se arunce odată. Da, eram jos, jos de tot. Mă bucur că fizicul, nu poate să reflecte starea psihică, pentru că în momentul acesta cineva trebuia să vină cu aspiratorul să mă adune. Oricât de spulberaţi suntem înăuntru, putem în continuare să salutăm cu un zâmbet fals, un tip de pe palier pe care nu l-am mai văzut în viaţa noastră, să cerem un hamburger la fastfood-ul de la colţul clădirii şi să spunem mersi după ce am primit restul. Putem, putem… nu mai pot!


II.

După ce am ajuns din nou în birou şi am început să mănânc, am început să mă gândesc la reacţia lui Armand după ce i-am povestit de întâlnire; întotdeauna când mănânc, am senzaţia că toate gândurile mele se ordonează mai bine şi văd lucrurile mai clar. Ştiindu-l de ceva timp, nu mi se pare tocmai firesc, modul în care a primit relatarea întâlnirii; ar fi trebuit să înceapă să râdă cum face de obicei şi să îmi spună: ,,Pe asta ţi-ai găsit şi tu să dai dimineaţa pe stradă? Păi nici nu mă mir că era la ora aia pe stradă, la ce activitate are în timpul liber?” Mi s-a părut prea misterios, el fiind întotdeauna un tip foarte deschis. De ce azi a devenit dintr-o dată aşa de secretos? Ce mare secret era lucrul pe care mi-l spusese, de vreme ce toată lumea îl ştia? Ceva nu îmi place şi există un singur mod să aflu, dacă Armand mai ştie ceva şi nu vrea să îmi spună; secretara noastră nu pierde nici o veste care circulă pe coridor şi dacă mai e ceva ce trebuie să aflu în legătură cu Felicia, ea este singura persoană care îmi poate furniza astfel de informaţii. Problema care intervine e că nu vreau să afle că mă interesează persoana Feliciei, pentru că după cum o ştiu, ar fi în stare să-i spună prietenei mele, dacă ea ar veni pe aici, că mă interesez de alte femei. Trebuie să găsesc o metodă să o iau pe departe, să nu să se prindă de intenţia mea.

- Bună dimineaţa, doamna Hermian! Ce faceţi?

- A, bună, Remus! Uite, tocmai mă uitam pe datele apartamentului pe care le-a adus Petrică. Nu ştiu unde găseşte astfel de clienţi! Numai apartamente proaste cu preţuri mari; nu e de mirare că nu face nici o tranzacţie.

- Lăsaţi că se descurcă el până la urmă. Am venit să vă întreb dacă e trecut în registru apartamentul de pe Pinului; Stere şi nu mai ştiu cum.

Ştiu sigur că e trecut în registru, dar vreau să-i distrag atenţia de la adevăratul motiv al vizitei mele, pentru că atunci când intră cineva în biroul ei, nu se lasă până nu-l descoase, de ce trece respectivul pe la ea. Cred că şi ea este conştientă de faptul că nimeni nu trece de dragul conversaţiei prin biroul ei; fiecare vine când are o maximă urgenţă. Eu mai mult ca oricine, nu trec decât în caz că am ceva de raportat, sau de întrebat, aşa că eram extrem de suspicios cu vizita mea.

- Remus, doar ţi-am spus de ieri că l-am trecut.

Se uită la mine pe sub ochelari cu o privire insinuantă, întrebându-mă prin gestică dacă nu cumva o consider nebună. Mă pironeşte cu privirea şi ştiu că trebuie să găsesc altceva, până nu miroase motivul prezenţei mele.

- A, da, am uitat! mă prefac eu stupefiat. Acum îmi aduc aminte, când mi-aţi spus ieri că l-aţi trecut.

Cred că nu sunt prea convingător, că deja începe să mă privească ciudat, întrebându-se care e adevărata cauză pentru care am trecut pe la ea.

- S-a întâmplat ceva, Remus?

Urăsc întrebarea asta; trebuie să ies dim impas cumva.

- Dna Hermian, veniţi două secunde până la mine în birou, spune capul mic al şefului, pe care îl întrezăresc prin crăpătura uşii.

Pentru prima oară în viaţa mea, sunt foarte bucuros că îl văd pe şeful meu.

- Romulus, ce faci aici? Nu trebuie să faci teren la ora asta? Ce crezi, că apartamentele se vând singure?

Şi cam atât cu bucuria.

- Da, şefu’, ştiu. Plec în două minute, numai că trebuie să vorbesc ceva cu dna secretară. Dar dacă vreţi să vorbiţi cu ea, pot să mai aştept puţin.

- Ţi-o dau imediat, trebuie să verific un dosar.

Secretara pleacă din birou cu şeful şi eu rămân să îmi bat capul ce s-o mai întreb când se întoarce şi mai mult de atât, cum să aduc vorba despre Felicia. Nu îmi vine nici o idee şi din plictiseală încep să analizez biroul secretarei. Pereţii albi şi biroul negru creează o atmosferă apăsătoare, care e destinsă puţin doar de pata de culoare verde; un cactus, ce altceva? În dulapul din spatele biroului o ordine exemplară. Singurul lucru ce îl pot califica uman din toată această atmosferă sterilă, este poza unei fetiţe cârlionţate care zâmbeşte cu toată faţa într-un mod extrem de plictisitor. Cred că este vreo nepoţică, pentru că din câte ştiu dna Hermian nu are copii. Sunt întrerupt din ,,scanarea” biroului, deoarece aceasta abia a intrat cu o faţă familiară după convorbirile angajaţilor cu şefu’. Scutură din cap şi murmură ceva de neînţeles, ca o înjurătură, sau ceva de genul acesta, că nu pot să desluşesc nimic.

- Îţi spun, omul ăsta mă scoate din minţi! Că cică, nu am pus suma finală de vânzare la contractul lui Codreanu. Şi îi spun: ,,Şefu’, dar se vede mai sus la suma de tranzacţie. Am uitat, dar nu e o calamitate, pentru că se ştie de acolo cu ce sumă s-a încheiat contractul.” ,,Păi de asta te ţin eu aici, ca să văd ce, de unde se înţelege? Dacă scrie acolo sumă finală, sumă finală să-mi scrii. Lasă-mă pe mine cu ce se înţelege şi chestii de genul ăsta, ai înţeles? Hai, pleacă că te aşteaptă Remus.”Şi mă dă afară pe uşă, fără să mai pot spune nimic în apărarea mea. Dacă mai stau mult aici înnebunesc.

- Da, aveţi dreptate. Parcă toată lumea a luat-o razna în dimineaţă asta. Şi Armand avea ceva, că nu era în apele lui. Era cam agitat, chiar şi când vorbeam despre lucruri banale, gen: chipuri noi pe palier. Când am început să vorbim de o tipă Felicia, s-a posomorât pe loc.

Imediat după ce i-am pronunţat numele Feliciei, m-am uitat la faţa ei pentru ai surprinde reacţia. Dintr-o odată chipul ei s-a luminat, parcă a şi uitat că un minut mai înainte fusese în biroul şefului.

- Vorbeaţi de Ardeanu? Ce fată bine crescută! Sigur nu din cauza ei s-a posomorât; şi să ştii că nu e nouă. Lucrează de câteva luni bune la firma Avatar. Dar cine a adus-o în discuţie?

Era clar că nu puteam să-i spun că eu. Aşa că l-am băgat la înaintare pe Armand, care avea faimă în agenţie de mare fustangiu.

- Eram sigură că Armand a început să vorbească despre ea. Dar mă mir că nu ţi-a spus că lucrează de mai mult timp aici. Pentru că vreau să-ţi spun, dar asta nu ştii de la mine, că lui Armăndel al nostru (şi îmi face cu ochiului) i se cam aprinseseră călcâile după fata asta, dar după câte ştiu eu şi nici asta nu ai auzit de la mine, ea nu a fost atât de interesată pe cât se aştepta el. Asta e ce am auzit. Şi tocmai de asta îţi spun că e o fată binecrescută, deoarece nu s-a încurcat cu Armand. Nu mă înţelege greşit, mie îmi place de Armand, dar moralitatea lui lasă mult de dorit.

În momentul acesta, îmi vine să o sărut pe dna Hermian cu toţi cincizeci de ani ai ei cu tot. Înseamnă că din acest motiv mi-a spus Armand cuvintele grele despre Felicia, pentru că ea îl refuzase. Sper ca dna Hermian să nu observe brusca mea schimbare de dispoziţie, dar mă liniştitesc când m-am uit la ea şi o văd cum priveşte în gol, gândindu-se poate la perioada când era ea tânără şi frumoasă şi o curtau toţi băieţii. Din câte auzisem tot de la Armand, doamna fusese de o frumuseţe răpitoare şi se îndrăgostise de un soldat în marină. Fusese o mare iubire, ca în filmele americane, dar el o părăsise şi din momentul acela tânăra Hermian s-a închis în ea, respingând toate cererile în căsătorie pe care le primea. Cam de atunci cred că şi-a schimbat şi personalitatea, devenind dintr-o persoană plină de viaţă, cum trebuie să fi fost, o femeie închisă căreia îi place să bârfească pe toată lumea: un cactus. Privind-o azi îmi dau seama că povestea lui Armand s-ar putea să fie adevărată şi mă gândesc dacă nu cumva dna Hermian, dintr-un sentiment de protecţie pentru Felicia, văzându-şi tinereţea reflectată în frumuseţea ei, să se înşele în ceea ce priveşte moralitatea acesteia.

- La ce te gândeşti, Remus, văd că ai o privire pierdută?

- Mă gândeam la ce mi-aţi spus şi mă mir că Armand nu mi-a menţionat că ea lucrează de mai mult timp acolo. Mă întreb la ce s-o fi gândit, de a uita să menţioneze faptul ăsta.

- Cred că îi e frică să nu i-o furi! spune cu ironie şi începe să râdă cu poftă. Apropo, ce mai face prietena ta?

Întotdeauna mă enervează că nu îi spune pe nume, cu toate că îl ştie, dar nici eu nu vreau să-i dau satisfacţie, arătând că mă enervează lucrul acesta şi zâmbesc în continuare. Acum mi-am adus aminte de ce tot timpul îmi place să evit să mă întâlnesc cu dna Hermian, dar informaţiile pe care mi le-a dat au meritat efortul de a vorbi cu ea.

- Bine, chiar m-a întrebat de dumneavoastră. Vă stimează foarte mult. Da, ar vrea să te vadă moartă. La fel ca şi mie, nici Sabinei nu-i plac persoanele clevetitoare şi tot timpul face glume pe seama ei.

- Trebuie să mă întâlnesc cu un client, altfel aş mai sta de vorbă cu dumneavoastră, pentru că îmi face o deosebită plăcere, o complimentez eu.

- Bine, Remus, te mai aştept pe la mine.

Închid uşa repede după mine şi mă bucur că am scăpat ieftin de data aceasta; fără nici o întrebare personală cum are obiceiul să facă mereu când mă vede. După noile informaţii aflate, nu ştiu ce să mai cred şi tare aş vrea să ştiu care e varianta corectă; ori Felicia are o moralitate reprobabilă şi a scăpat vigilenţei dnei Hermian, ori Armand mă minte, deoarece încă mai ţine la ea. Aş vrea să mă întâlnesc azi cu ea. Dar cum să fac? Dacă îi aflu adresa, lucru care nu ar fi extrem de dificil, şi mă afişez la uşa ei, o să creadă că sunt vreun disperat, că m-am îndrăgostit nebuneşte de ea şi nu am mai putut să rezist fără să o văd. Trebuie să existe o cale de mijloc ca să vorbesc cu ea şi să nu par un obsedat. Îmi trebuie un motiv. Un motiv…

Gândul îmi zboară fără să vreau, la cât de neliniştit am fost când am vazut-o pentru prima oară pe Ana. Îmi captase atenţia la un curs de hermeneutică şi îmi plăcuse foarte mult. Vreo săptămână am făcut cercetare de teren, cum îmi plăceam mie să o numesc şi am încercat să aflu toate lucrurile posibile despre ea. Am vorbit cu toate cunoştinţele mele, cu prietenii prietenilor mei care o cunoşteau cât de cât. Nu era prinsă într-o relaţie. Era perfect; abia se despărţise de un tip de la Teologie. Joi aflasem cam tot ce aveam nevoie să aflu; de la camera de cămin în care stătea, până la preferinţele în materie de flori. Eram pregătit. Urma să iniţiez următoarea fază a planului: cucerirea. Trebuia să intru în contact cu cea mai bună prietenă a ei şi dintr-o vorbă în alta să îi strecor ideea că sunt interesat de Ana. Întotdeauna înainte de abordare îmi pregăteam terenul cu ajutorul altei persoane. Era combinaţia perfectă între a-ţi face altcineva lipeala şi a scăpa de eticheta de tip prea timid care nu e în stare să abordeze fără ajutoare, o fată; era modul cel mai sigur între a câştiga încrederea de start şi a nu părea prea îndrăzneţ.

Cea mai bună prietenă a Anei era Diana. Vineri după seminar, am aşteptat-o pe Diana pe treptele facultăţii. O cunoşteam doar din vedere, dar ea mă ştia pe nume, deoarece eram puţini băieţi la facultate şi aveam avantajul minorităţii: eram cunoscuţi. Ştiam şi cu ce să o abordez; era foarte bună la literatură şi eu prefăcându-mă interesat de materia în care era as, am intrat extrem de uşor în vorbă cu ea. Am avut grijă să strecor informaţiile care mă interesau să ajungă la destinatar şi mai urma să iniţez a treia fază a planului: abordarea directă. Am amânat trei zile momentul, pentru a fi sigur că mesajul a ajuns la destinaţie. Întotdeauna făceam aşa, pentru că era perioada tampon în care se crea suspansul necesar; fetelor le place să ştie că sunt dorite în secret de un băiat şi se întreabă de ce nu vine să le cunoască. Se creează o tensiune, mai ales dacă tipul e interesant, deoarece ea ştie că în curând el îşi va face curaj şi va veni la ea. Nu trebuie prea mult prelungită această perioadă, pentru că la un moment dat ea îşi pierde interesul şi nu mai e atât de receptivă la perspectiva că el o place.

Parcă totul ar fi avut loc ieri; într-o zi de marţi, treisprezece (ziua mea norocoasă, pentru că la mine Fortuna funcţionează invers) intram în căminul în care stătea ea. Un coridor lung mirosind a ţigară şi cartofi prăjiţi (interesantă combinaţie, reţetă studenţească românească) mă ducea la uşa ei. Pe hol se auzeau manele şi rock, iar pe jos cutii de conserve de peşte, sau de pateu goale, aminteau de nopţile albe cu conversaţii şi ţigări fără număr. Două secunde analizez uşa, pentru că la câte uşi văzusem, deja ştiam să îmi fac o idee despre persoanele dinăutru. Exact după cum mă aşteptasem, expertiza mea de detectiv al uşilor îmi confirmase că persoanele din aceea camera erau îngrijite şi liniştite; cât de liniştite pot fi două persoane normale în timpul studenţiei. Bat. Se aude o mişcare de dimineaţă inconfundabilă. De obicei eu nu mă trezeam dimineaţa, dar când mă duceam să abordez o fată, veneam puţin mai devreme din două motive: să îmi văd ,,prada’’ în lumina orei matinale şi să văd dacă mă place câtuşi de puţin; oamenii dimineaţa nu sunt foarte fericiţi când primesc vizite, dar dacă fata mă plăcea, nu o mai interesa aşa de tare că venisem să o văd atât de devreme. După zgomotele care trădau o dinamică în care fiecare îşi cauta o bluză, un ciorap, ceva cu care să se îmbrace mai repede, se lăsă un moment de linişte. Dacă îmi spunea cineva înainte să se deschidă uşa, că persoana din acea cameră va fi cea cu care voi avea cea mai lungă relaţie a mea, îi spuneam că e departe de adevăr.

Mi-a răspuns Sabina, colega de cameră a Anei, iar când m-a văzut în prag, a făcut nişte ochi mari, bănuiesc pentru că se aştepta să fie altcineva:

- Da?

- Caut o fată care se numeşte Ana. Stă în această cameră? întreb eu de parcă acum căutam camera.

Întotdeauna când vorbeam pentru prima oară cu o fată, abordam limbajul prezidenţial, după cum îl denumisem; adică nu prescurtări gen ,,asta”, în loc de ,,aceasta” şi elemente colocviale; astfel îmi cream o imagine de persoană inteligentă şi serioasă.

- Cine întreabă? îmi spune ea cu o voce ghiduşă, dar vrând să ia o mimă gravă.

Ştia cine sunt, pentru că şi eu o cunoşteam din vedere, dar se făcea că nu mă văzuse în viaţa ei. Îi plăcea să se joace cu mine, bănuiesc că deoarece voia să se răzbune, pentru că o trezisem la ora unsprezece. Ce oră mică pentru studenţi!

- Sunt Remus, un coleg de serie cu Ana. Aş vrea să vorbesc cu ea, dacă se poate, spun pe un ton foarte smerit.

- Nu se poate, mi-o întoarce ea obraznic.

- Nu este în cameră, sau de ce?

Ştiam sigur că e, deoarece era cu o zi înaintea unui examen important. Tot timpul în această zi, conştiinţa de student se trezeşte, mai puternic ca oricând şi toţi încearcă să recupereze în douăzeci şi patru de ore, timpul pe care l-au pierdut în cele mai nebănuite moduri posibile. Atunci când nu vrei să înveţi, până şi cel mai plictisitor lucru ţi se pare extrem de important şi vrei să-l experimentezi, nu de alta, dar altfel trebuie să te apuci de citit cine ştie ce cărţoi, pe care oricât ,,de avid de ştiinţă ai fi”, nu prea ai chef să-l lecturezi, ce să mai vorbeşti de învăţat; nu încape discuţie că tratatul în cauză nu ar fi interesant, dar pur şi simplu nu ţi se pare timpul potrivit să aprofundezi studierea lui şi îţi promiţi solemn că la prima ocazie în care ai timp liber, vei face tot posibilul să-l studiezi. Şi astfel, tot folosind aceeaşi scuză, ajungi cu paşi repezi în ziua X, în care îţi dai seama că momentul mult amânat a sosit. Ce bucurie!

- Cine este, Sabina? se aude o voce uşor adormită, de după uşă.

- E un tip care spune că este coleg de serie cu tine.

- Păi lasă-l să intre, nu-l mai ţine la uşă.

Mereu am spus că toate camerele de cămin arată la fel. Era prima dată când mă simţeam nevoit să admit contrariul. Avea această cameră ceva care te facea să uiţi că eşti într-un campus studenţesc din România. Era cald şi comod şi cele două flori de pe perete ofereau un sentiment de linişte interioară.

- Aveţi o cameră foarte frumoasă! şi era întâia oară când chiar spuneam lucrul acesta cu tot sufletul.

De obicei o spuneam ca să creez un mediu propice pentru conversaţie.

Ana mă studia de când intrasem în cameră. Simţeam cum privirea ei vrea să mă ţintuiască şi să mă întrebe de ce o căutam. Mai târziu aveam să aflu că altul era motivul pentru care mă privea atât de insistent. Sabina era la fel de atentă ca Ana la mine, dar mă studia într-un mod diferit.

- Mă gândesc că eşti curioasă să afli cine sunt şi de ce te caut.

- Ştiu cine eşti şi cred că ştiu şi de ce mă cauţi.

Cred că acesta a fost primul lucru cu care m-a cucerit; tot timpul când intram în camera unei fete pe care voiam să o cuceresc, aceasta era plăcut surprinsă că un străin se interesează de persoana ei. Şi mai ales dacă străinul se întâmpla să fie interesant, plăcerea era şi mai mare; cu toate că se aşteptau ca eu să vin, pentru că aveam grijă să fie informate, întotdeauna erau surprinse de venirea mea. După aceea totul mergea ca uns. Ea se ruşina puţin când îi confirmam faptul că ea era cea cu care doream să vorbesc; cu toate că ştia că pe ea o caut, ea se facea că nu ştie, pentru a face paradă în faţa celorlalte fete din cameră că ea este cea dorită. După o scurtă prezentare şi un small-talk de rigoare urma întrebarea mea; dacă nu ar vrea să îmi facă plăcerea să mă însoţească la o ceaşcă de ciocolată caldă, sau la un suc (asta în funcţie de sezon), iar răspunsul era întotdeauna prompt şi afirmativ. Toate acestea erau posibile, pentru că eu controlam elementul surpriză şi discuţia care urma; astfel era ca şi cum aş fi răspuns eu pentru ele. Pescuiam în cadă. Totul se întâmpla atât de repede, încât prăzile până se dezmeticeau, erau deja cu mine la o terasă interesantă; nici extrem de stilată ca să putem vorbi nestingheriţi prea mult de etichetă, nici de Doamne-ajută, să creadă că sunt vreun zgârcit, sau mai rău, unul care nu ştie locurile interesante din oraş. Nu îmi placea să mă plafonez, dar de obicei mergeam la o terasă care îmi plăcea foarte mult: Amfitrion, rafinată atât cât trebuie, cu preţuri extrem de primitoare. Combinaţia perfectă.

Dar Ana îmi luase prerogativele care decurgeau din posesia elementului surpriză, pentru că ştia cine sunt. Ba mai mult, acum ea deţinea avantajul acesta, pentru că mă luase pe mine prin surprindere cu răspunsul ei. Ştiam că prietena ei o pregătise în ceea ce mă privea, dar nu mă aşteptam la reacţia aceasta.

Niciodată nu privisem atent chipul unei fete, când intram pentru prima oară în camera ei; tot ce vedeam în faţa ochilor era textul pe care trebuia să-l folosesc pentru a-mi atinge scopul. Eram atât de prins de numărul pe care trebuia să-l fac şi de paşii pe care trebuia să-i urmez, încât abia la terasă începeam să o studiez cu atenţie. Tot timpul le adresam o întrebare scurtă, oferindu-i astfel prilej să vorbească mult (pentru că sexul frumos adoră să vorbească pe orice temă) şi eu atunci îmi luam o ,,pauză” şi o priveam cu atenţie, de la trăsături fizice până la gesturi şi mimică. Acum parcă eram imobilizat şi mă uitam la acest chip care mi se părea cel mai frumos din câte văzusem vreodată. Ştiu că sună a clişeu, dar când vezi o fată dimineaţa în pat, nu este în cea mai cosmetică formă; ştiam că e frumoasă, dar nu ştiam că are şi acea frumuseţe naturală care doar dimineaţa îţi poate fi relevată.

De la răspunsul ei şi până să ofer o replică au durat doar câteva secunde, dar şi acum când mă gândesc îmi dau seama că a fost o veşnicie; era ca şi cum trupurile noastre spirituale se întâlniseră pe o plajă exotică şi făceau cunoştinţă pentru prima oară. Se studiau reciproc, fără ca nici un înveliş să le oprească. Era superb.

- M-ai făcut extrem de curios. Ia spune-mi atunci dacă ştii: cine sunt şi de ce crezi că am venit la tine?

Reveria mea luase sfârşit şi prezenţa de spirit îmi dăduse o replică ca să ies din situaţia în care nu aş fi crezut că o să fiu pus vreodată. Nu aveam să o las să vadă că mă surprinsese. Mă simţeam ca pe un câmp de luptă, aşteptând mutarea inamicului, pentru ca să-i descopăr punctul slab. Dar dacă nu avea unul?

- Eşti Remus Dorian, din grupa S301 şi cred că ai venit la mine, pentru că m-ai confundat cu una din marionetele pe care le agăţi tu prin cămine.

Încep să râd tare, prefăcându-mă că într-adevăr sunt amuzat. Era a doua lovitură sub centură şi surprinzător mai puternică decât prima. Nu ştiam ce să mai răspund. Era pentru prima dată când nu ştiam ce să răspund, eu care tot timpul aveam replică la orice. Era prea mult chiar şi pentru mine. Se pare că şi ea îşi făcuse temele în legătură cu persoana mea. Ştia exact de ce venisem la ea şi se înarmase dinainte pentru această întâlnire. Eram prins într-o ambuscadă. Trebuia să ies cumva din acest cleşte, dar cum?

- Îţi cunosc tactica domnule Dorian.

Privirea ei mă pironea, parcă pregătindu-mă pentru marea lovitură. De aceea mă privea fix de când intrasem în cameră şi nu deoarece se întreba cine sunt, aşa cum credeam eu.

- Îţi fixezi o victimă (o spune cu o voce plină de sarcasm) şi culegi toate informaţiile posibile în ceea ce o priveşte. Apoi într-o dimineaţă apari la uşă ca un mesager al morţii, care ştie înaintea tuturor că cineva în acea casă a murit. Îţi joci rolul cu precizia unui cardio-chirurg, iar domnişoarele (şi aici se simte toată ironia de care poate da dovadă o persoană) cad pe spate când văd acest băiat frumuşel (era ironie, sau chiar credea că sunt frumuşel?) care se interesează de ele. Mi-e milă de tine şi de tot numărul tău, pentru că ştiu că toată această mascaradă ascunde de fapt în spatele ei, un om care nu poate iubi. Nimeni nu e atât de calculat când iubeşte. Un băiat dacă se îndrăgosteşte de o fată şi o invită în oraş, se poticneşte de o sută de ori de emoţie până să spună: ,,Ai vrea…”. Te crezi extraordinar că reuşeşti de fiecare dată să cucereşti o nouă fată, pe care apoi plin de trufie o părăseşti. Te hrăneşti din durerea lor, deoarece adevărata victimă eşti tu, cel care nu se poate îndrăgosti – piatra. Degeaba te amăgeşti că eşti puternic şi ele nu sunt îndeajuns de bune pentru tine; problema e la tine şi dacă nu ţi-ai dat seama până acum, te compătimesc şi mai tare pe tine.

Încă îi era dor de celălalt, iar eu am devenit vrând-nevrând, mingea în care toate reproşurile, pe care poate nu avusese curaj să i le spună lui atunci când a părăsit-o, se izbeau cu o viteză intensificată de timpul cât mocniseră în ea. Mi-am înghiţit râsul. Alesesem extrem de prost momentul. Simţeam toată durerea pe care o ţinuse în ea şi pe care acum, pentru prima oară o exterioriza. Eu eram doar un exponent din specia aceluia care o făcuse să sufere, aşa că se simţea perfect îndreptăţită să-şi verse oful pe mine. Se abţinea să nu plângă, dar se vedea că reuşea cu greu. Îl iubise foarte mult. În acel moment eram gelos pe acel baiat, deoarece cu toate că o părăsise, el însemna atât de mult pentru ea. Aş fi vrut să o strâng în braţe să îi spun că totul va fi bine, că acum eu sunt lângă ea şi nu va mai avea motiv să sufere, pentru că eu nu o voi părărsi…


III.

Toate se întâmplaseră într-un mod atât de neaşteptat pentru mine, încât de la un moment dat nici nu am mai realizat că mai era şi o a treia persoană în cameră. Sabina stătuse până în acel moment fără să scoată o vorbă. Ştia cât de mult suferise Ana, deoarece îi fusese tot timpul alături şi cred că se bucura pentru ea, că în sfârşit reuşise să îşi reverse toată suferinţa pe care o ţinuse închisă în interior.

- Ar fi mai bine să pleci, îmi spuse ea cu o voce joasă.

Eu încă nu puteam să mă mişc, pironit fiind de privirea Anei care se uita la mine ca la un duşman. Ştiam că nu pe mine mă vede, ci pe celălalt şi mă simţeam exclus, un personaj din afară intrat într-un decor greşit, la fel cum un actor de la Holywood îmbrăcat în cosmonaut trece prin faţa unui panou mare care înfăţişează o junglă amazoniană. Voiam să fiu în centrul atenţiei, în centrul atenţiei ei, dar acum nu era momentul oportun. Trebuia să aştept o perioadă să se calmeze apele.

- Da…

Timp de câteva săptămâni, nu am avut curajul să îi mai vorbesc, dar într-o zi când mergeam pe unul din holurile întortocheate ale facultăţii, grăbit să ajung la un seminar la care reuşeam întotdeauna să întârzii, mi-am auzit numele strigat de o voce pe care nu mai aveam cum să o uit.

- Remus, aşteaptă puţin! Pot să-ţi vorbesc două minute?

Deja seminarul la care trebuia să ajung nu mai avea nici o importanţă; eram captiv în vraja acestor vorbe. Nici dacă eram pe cale să aflu sensul vieţii, nu eram atât de curios pe cât eram acum. Inima îmi bătea cu putere, mai ales pentru că îmi auzisem numele mic în gura ei. Intimitatea rostirii numelui mic, era un truc pe care eu îl foloseam adesea pentru a detensiona o situaţie. Nu ştiu dacă ea îl folosise în mod conştient sau nu, dar avusese un efect euforic. Totuşi nu voiam să îi arăt ceea ce simţeam, aşa că mi-am postat o mimă aferată.

- Da? A, bună! Mă cam grăbesc; trebuie să ajung la un seminar la care nu vreau să întârzii.

- Nu te reţin mult! îmi spuse cu o voce scăzută ca şi cum nu ar mai fi vrut să audă altcineva taina noastră.

Era o diferenţă de la cer la pământ între ultima noastră întâlnire şi ce se întâmpla acum.

- Bine, ce s-a întâmplat?

Şi fac o faţă ca şi cum aş face un mare compromis. Sincer, nu prea voiam să ajung la seminarul respectiv, dar acesta era un aspect pe care doream să-l ştiu numai eu.

- Păi, vezi… am vrut mai de mult să vorbesc cu tine despre ce s-a întîmplat atunci când ai venit la mine în cameră. Ştii… când ai venit la mine, nu eram tocmai într-o perioadă excelentă şi după ce îmi mai spusese şi lumea despre tine…

- Nu trebuie să crezi tot ce îţi spune lumea şi să ştii că în ceea ce mă priveşte, toate zvonurile au generat de la o prostie pe care am făcut-o în anul I, restul sunt doar invenţii care au fost alimentate de incidentul respectiv. Cred că ştii cum se întâmplă lucrurile astea?

Mă uitam la ea, la modul cum mă privea şi felul cum îşi muşca aproape imperceptibil colţul stâng al buzei. Mă simţeam extrem de bine acum, dar ştiam că nu trebuie să jubilez, pentru a fructifica la maximum situaţia în favoarea mea.

- Şi ce voiai să îmi spui, până la urmă?

Deja controlam discuţia şi voiam să mă răzbun puţin pentru ceea ce îmi făcuse. Îmi doream să o aud cerându-şi scuze pentru felul în care se comportase; pentru mine aceasta era victoria supremă.

- Voiam să îmi cer scuze, pentru modul în care am reacţionat…

Aceasta era ceea ce aşteptam să aud, dar în mod paradoxal, în loc să mă simt ca un general care a câştigat o mare bătălie, mă simţeam ca ultimul om, pentru că o făcusem să se umilească în felul acesta. Mi-era milă să o văd atât de neajutorată.

- Stai liniştită că nu a fost chiar aşa de rău. Aveai tot dreptul să te comporţi astfel. Într-adevăr, venisem cu motivul declarat să te cuceresc şi dacă stau să mă gândesc acum, modul în care o făceam era destul de mârşav. Dar acum îmi dai voie să te invit la o ciocolată caldă? Nu de alta, dar ca să îţi dau ocazia să îmi explici pe larg motivele pentru care ar trebui să te iert. Zâmbesc uşor şi ea îmi răspunde în acelaşi mod. Mă bucur că am reuşit să o înveselesc.

- Dar nu trebuie cumva să ajungi la un seminar important? mi-o întoarce ca să mă atenţioneze, că în ciuda faptului că pernuţele de pe talpă sunt moi, aceasta nu înseamnă că gheruţele au dispărut complet.

- Touche! M-ai prins! Am chef să mă duc la seminarul ăsta, cât păr are broasca. Dar asta nu înseamnă că n-o să mă plictisesc cu tine la o ceaşcă de ciocolată; singurele avantaje care înclină în favoarea ta sunt vârsta şi sexul. Eşti mai tânără decât profesorul meu şi prin urmare mai uşor de privit. Începe să râdă, reacţie ce îmi gâdilă ego-ul.

- Bine, hai să văd ce am pierdut când te-am refuzat atât de elegant. Nu de alta, dar dacă mă duc acum acasă, trebuie să copiez un curs la care nu am fost.

Îmi place că a intrat în jocul meu şi îmi întoarce răspunsurile prin aceeaşi strategemă pe care o folosesc eu.

Nu îmi venea să cred: ieşeam în oraş cu Ana. Pe drum am încercat să evit temele intime cu întrebările mele; am încercat să plasez discuţia pe un teren neutru, dar care tot timpul la vârsta noastră reprezintă o inepuizabilă sursă de discuţii; facultatea, bineînţeles.

- Şi de la ce mare seminar te răpesc?

- Nu e aşa de important seminarul. Mie îmi place mai mult cursul pe care îl ţine Lucaci. Faci şi tu cu el? am întrebat-o de parcă eram într-adevăr interesat.

De fapt, prin conversaţia aceasta eu încercam să-i urmăresc reacţiile şi în acelaşi timp să creez o atmosferă propice pentru întrebările pe care doream cu adevărat să le rostesc.

- Nu, dar am auzit că este un profesor bun şi chiar dacă nu este unul din cursurile mari, sunt destui care se duc la el. Cu toţi cu care am vorbit, sunt foarte încântaţi de cum îşi ţine cursul.

- Da, e un one-man show. Îmi place foarte mult cum abordează subiectele. Se apropie de stilul american, deoarece ştie să capteze foarte bine atenţia studentului. Nu prezintă sec nişte informaţii, ci le oferă sub o formă care îţi declanşează chiar şi involuntar, atenţia. Dacă toţi profesorii ar fi la fel…

- Cred că şi seminarul este captivant, spune ea cu interes.

- În mod paradoxal, nu. Profesorul e nou şi nu prea ştie cu ce se mănâncă obiectul pe care vrea să-l predea. Nu atinge problemele principale când se studiază o operă. O dată m-am şi certat cu el pe chestia asta.

- Da?! Ce s-a întâmplat? spuse cu o voce jucăuşă, care îmi atenţionă orgoliul că acum era momentul când trebuia să mă umflu în pene cu postura mea de rebel.

Dacă prinde în cetatea filmului de ce n-ar prinde şi în România?

- Păi, eram în timpul unui seminar şi mă plictiseam fireşte, căci e singurul lucru pe care poţi să-l faci în prezenţa lui… aşa că am început să-mi verific mesajele mai vechi, mai noi, de pe telefon, aşa ca să mai treacă timpul. Ei, şi m-a văzut… a început precum învăţătorul în clasa întâi să mă ia la rost. Sincer, eu nu voiam să îi spun nimic, dar când am văzut că tot el se lua de mine, după ce avea cel mai plictisitor seminar, i-am spus că are o oră de nota trei. Atunci orgoliul din el a vrut să mă pună la punct:

,,- Domnule Dorian, aţi citit cartea pe care o aveaţi pentru azi de pregătit?” mă întreabă cu un ton superior.

Parcă eram la grădiniţă şi doamna educatoare ne dădea buline dacă am făcut sau nu sarcina.

,,- Nu am avut timp, dar o s-o citesc până la examen. Dar problema nu este la mine.”

,,- Dacă ştiţi atât de bine cum se face un seminar, mai bine aţi putea să ne spuneţi şi nouă, cam ce ar trebui să facem în aceste două ore,” îmi spune pe un ton ironic, după ce observă că tonul emfatic nu are efect.

,,- Când voi fi profesor o să vă pot indica paşii pe care trebuie să-i urmaţi. Deocamdată nu sunt, dar asta nu mă împiedică să îmi dau seama că seminarul dumneavoastră are multe lacune.”

O priveam cu atenţie să-i surprind reacţia la povestioara la care o făcusem părtaşă. Ştiam că învăţa bine, nefiind o tocilară şi mă aşteptam să întâmpin un pic de reticenţă la modul în care reacţionasem. Dar contrar aşteptărilor, privirea ei îmi susţinea în totalitate purtarea refractară.

- Nu ştiu nici până acum, dacă a fost mai mult comică faza, sau mai mult penibilă, pentru el bineînţeles, îi spun ca şi cum aş fi stat pe un piedestal de pe care o priveam.

Eram mai mândru ca niciodată de ce făcusem la seminarul cu pricina.

- Bineînţeles, îmi copiază ea modul meu ştrengăresc de a vorbi, că doar nu pentru tine.

Era de partea mea acum. Puteam să înaintez încă vreo câţiva paşi cu infatuarea.

- Eu aş fi fost atent şi activ, spun eu zâmbind cuceritor, dacă aş fi avut la ce. Însă văzându-l cum se pierde în pasaje, pe care probabil, dar ce probabil, sigur nici el nu ştia de ce le citeşte, m-a făcut să îmi găsesc alte treburi cu care să îmi ocup timpul, pe care oricum simţeam că-l pierd. Normal, nu? o întreb pe un ton care în mod vădit îi cerea complicitatea.

- Şi colegii te-au susţinut, bănuiesc, cel puţin în mod tacit.

- Dar de unde. Nişte ipocrite din prima bancă, care voiau să-şi dea impresii de fete silitoare, au început să comentze. Nu că nu s-ar fi plictisit la fel ca ceilalţi din sală, dar voiau să se dea bine pe lângă profesor. Nu am auzit ce spuneau, că sincer nici nu mă interesa, dar una a vrut să fie sigură că ajunge la mine ideea ei despre reacţia mea ,,Câtă subtilitate!” N-am suportat şi nu am să suport niciodată ipocrizia. Dar din păcate e forma de manifestare cel mai des întâlnită.

Fără să ne dăm seama, ajunsesem în faţa pubului în care voiam să mergem. Nu era Amfitrion, dar mergea. Nu mai fusesem decât de vreo două ori, dar de fiecare dată îmi plăcuse atmosfera intimă. Era mediul propice în care puteam să aflu cât mai multe detalii interesante despre ea.

După ce ne-am comandat câte o ciocolată caldă, Ana mi-a pus degetul pe buze, oprindu-mă să îi spun că îmi place brăţara ei şi mi-a zis pe o voce mai mult şoptită:

- Remus, nu vreau să îţi faci vreo idee, doar pentru că am acceptat să ies acum în oraş cu tine. Mai mult am venit pentru că voiam să fiu sigură că m-ai iertat pentru ce s-a întâmplat atunci. Nu vreau să-ţi faci nici o speranţă, pentru că sunt într-o perioadă în care nu vreau pe nimeni în viaţa mea. Mâinile ei strângeau foarte delicat şerveţelul care era pe masă, ceea ce denota o stare de nervozitate şi faptul că era extrem de convinsă de ceea ce spunea.

Dar eu voiam să îmi fac speranţe şi chiar îmi făcusem cât venisem pe drum, iar ea acum îmi tăia craca de sub picioare. Ce îmi spusese, însemna pentru mine două lucruri; că instinctul defensiv se activase şi că totul va dura mai mult decât preconizasem, pentru că nu aveam de gând să renunţ la dorinţa de a o cuceri. Acum rămânea să răspund ca un gentelman ce eram.

- Înţeleg că la lucru acesta te-ai gândit prima dată când te-am invitat, dar să ştii că în ciuda reclamei care mi se face fără să dau nici un ban, te-am invitat să îţi demonstrez că nu tot timpul îmi stă gândul la agăţat fete, aşa cum ai fi tentată să crezi şi că putem fi foarte buni prieteni, chiar dacă am început cu stângul. Îmi doresc să contrazic zicala: ,,Prima impresie contează.” Vreau să ştii că rândul prietenilor tăi s-a mai îngroşat cu o persoană. Adică eu, spun eu glumind pentru a detensiona atmosfera serioasă, creată de ,,jurământul” pe care i-l făceam.

Sincer, tot la ce mă gândeam eu era motivul pentru care nu voia să mă accepte în viaţa ei: reputaţia mea, sau faptul că nu mai avea încredere în nimeni de când o părăsise gogomanul acela.

- Mă bucur că mă înţelegi, îmi spuse fericită, lăsând aproape imperceptibil din mână, şerveţelul pe care îl frământase până atunci. Credeam că o să ajungem aici şi o să începi să îmi spui ce mult îţi place părul, sau brăţara mea (păi chiar asta voiam să-i spun, asta e) şi o să încerci să îmi faci avansuri.

- Nu, nu, nu (da, ştiu că mint că am spus de trei ori, dar numai eu ştiu asta), chiar mă gândeam despre ce am putea vorbi, ca să nu crezi că mă dau la tine. Dar acum că am clarificat situaţia, pot să te întreb orice şi viceversa.

- Mi-ai spus când am vorbit pe holul facultăţii, să nu cred tot ce aud despre tine, pentru că totul se trage de la o prostie pe care ai făcut-o în anul I. Despre ce e vorba, dacă nu sunt prea indiscretă?

- Nu e nimic important şi nici nu pot spune că ceea ce am făcut atunci, pot s-o introduc la categoria secret, deoarece multe fete din caminul facultăţii ştiu despre ce este vorba. Dar nu cred că e atât de interesant; însă dacă vrei neapărat, o să-ţi spun la ce tâmpenii mă ducea mintea să fac în primul an de facultate, când nu aveam nici o grijă.

Zâmbesc şi încerc să îmi dau seama din privirea ei, dacă chiar e interesată de ce am făcut, sau deschise subiectul pentru că nu-i trecuse nimic altceva prin minte. Mă privea cu interes şi nu am putut decât să bănuiesc că voia să afle.

- Da, chiar vreau să aud cum a fost. Nu ştiu exact ce, dar ceva mă atrage extrem de tare să ascult prostiile pe care le pot face oamenii. Cred că asta reprezintă de fapt, esenţa umană, pentru că dacă am face totul ca la carte, am fi doar nişte mici roboţei.

- Să ştii că înclin să îţi dau dreptate. Nu m-am gândit niciodată la treaba asta, dar imprevizibilitatea reacţiilor noastre ne face unici şi da, prin urmare umani. Bine, o să îţi povestesc.

O chelneriţă drăguţă ne aduce ciocolatele. Pe vremea friguroasă de afară, băutura aceasta poate fi comparată cu ambrozia. Mă uit lung la fundul care este destul de bine evidenţiat de fustiţa scurtă pe care o poartă. Ana observă, dar nu spune nimic, însă simt că se amuză în sine de slăbiciunea bărbaţilor pentru formele frumoase şi îşi spune că toţi suntem la fel.

- Ai uitat ceva? mă întreabă chicotind.

- Da, ca să vezi, am uitat să întreb cum o cheamă. Nu ştiu la ce mi-a fost capul, glumesc eu recunoscându-mi vina.

- Cred că la fundul ei, spune ea pe un ton serios şi apoi zâmbeşte uşor.

- Ce pot să spun; sunt un artist şi îmi plac formele fluide…şi apropo, nici pe tine ochiul meu nu te-a ratat.

- Ai grijă, domnule Dorian, că intri pe un teren periculos, mă avertizează cu zâmbetul pe buze.

- Ce pot să fac? Nu pot să mă abţin. Tu ai putea dacă ai fi cu tine?

Se înroşeşte uşor şi evită răspunsul.

- Nu voiai să îmi povesteşti ceva? schimbă ea repede subiectul.

Îmi place cum ştie să iasă din situaţiile care nu-i convin.

- A, ba da, draga mea ascultătoare. Păi, nu ştiu cu ce să încep. Anul I… În primul rând, primul an a fost unul al experimentelor. Voiam să încerc de toate şi pe lista preferinţelor mele era o rubrică specială pentru polirelaţii; adică a avea relaţii în acelaşi timp, cu două, sau chiar trei fete.

- I-auzi, interesant, chiar fascinant aş putea spune. Şi cum le făceai faţă?

Nu ştiu de ce toate femeile, când un bărbat se laudă că are, sau a avut relaţii cu mai multe femei în acelaşi timp, trebuie să întrebe dacă face faţă. Cred că este un sentiment de frustrare la mijloc, deoarece empatizează cu victimile respectivului şi încearcă să riposteze prin atacul voalat la cel mai sensibil punct al bărbatului – virilitatea sa. La bărbaţi nu există această coaliţie tacită. Dacă un bărbat este în ipostaza de victimă, niciodată nu o să îi sară un altul în ajutor. Bănuiesc că totul se reduce la o chestie de orgoliu; nici un bărbat nu ar dori să fie salvat de un altul, deoarece în acest mod ar admite că nu poate să fie propiul său erou, iar această constatare l-ar distruge. Bărbaţii au mândria, chiar dacă de multe ori prostească; femeile au empatia. Acesta e crudul adevăr.

Bineînţeles, şi Ana se simţea puţin în pielea uneia dintre victimele respective şi simţise nevoia să mă înţepe. De aici nu aveam cum să ies, decât printr-o glumă:

- Crede-mă că era foarte obositor…

 
 
Cultivează-ți imaginația. Scrie şi citeşte poveşti sau articole după bunul plac. Este gratis!
Sign in with Google
Sign in with Facebook
In curand vei accesa lumea povestilor
Introdu-ti datele de autentificare
This is a required field.
This is a required field.
sau
Nu ai cont?
In curand vei accesa lumea povestilor
Ne mai trebuie doar cateva detalii pentru a face experienta ta cat mai placuta
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
sau
Ai deja un cont existent?

Enter your email address. You will receive an email with a link to reset your password.