0 0

7

 — Nu am vrut! Chiar nu am vrut!
Sprijinindu-și capul pe umărul Maiei, dădu frâu liber gândurilor amare înecate în lacrimi.

— Nu e vina ta! Ascultă-mă! Încerca aceasta să o liniștească în timp ce o ridică de pe umăr pentru a o privi în ochi. Normal că nu ai vrut! Nu-l băga în seamă pe Aiden sau cum l-o chema! Nu e vina ta! Ok? cerea confirmarea din priviri pentru a fi sigură că a fost urmărită în tot ceea ce a spus. Era doar prea tulburat pentru a realiza că nici un om normal la cap așa ca tine nu și-ar provoca intenționat răni atât de grave, arătând spre rana de la tâmpla Evei, a continuat, luând-o din nou într-o îmbrățișare scurtă.

— Vreau să plec acasă! Nu pot să mai stau aici, spuse Eva destul de convinsă.

— Voi face tot posibilul să te scot astăzi de aici, dar trebuie mai întâi să o anunț pe Monica. M-a rugat să o țin la curent cu tot ce ți se întâmplă, o lămuri Maia în timp ce-și scoase telefonul din geantă, îndreptându-se spre ușă.

— Maia! o strigă Eva după ce-și șterse ultimele lacrimi și căpătă puțin glas plin de suspine, spune-i doar că vreau să plec și că-i mulțumesc. Evită incidentul de mai devreme. Bine?

Cumva voia să elimine sentimentul că și Monica ar putea-o învinui pentru accident, deși nimic nu indica acest lucru.

— Stai liniștită! Îi voi da doar nota de plată, spuse Maia cu un zâmbet larg pe buze, înainte să iasă pe ușă.

Starea Evei era departe de una bună, având în vedere durerea provocată de coastele rupte, însă prefera să înfrunte durerea decât autoritățile sau chiar un alt Aiden plin de venin.

Cu astfel de gânduri, puse capul pe pernă în încercarea de a-și odihni tâmplele ce păreau că stau să-i explodeze. Dacă vreodată avuse impresia că era destul de rezistentă chiar și la cele mai puternice dureri, acum realiza cât de slabă devenea sub presiunea exercitată de acestea.

Închise ochii pentru o secundă, moment in care îi apăru în față imaginea tinerei îngrozită, făcând-o să-i redeschidă aproape instant. Cum avea să trăiască cu acea imagine? De ce trebuia ca Aiden să spună lucrurile alea? Părea un chin ce avea să dureze la nesfârșit.

Dumnezeule! Își spuse după care inspirase o mare cantitate de aer în plămâni, eliminând senzația de sufocare. Cu ce am greșit așa de tare de sunt pedepsită astfel? izbucnind din nou în plâns, întrebase privind în sus, deznădăjduită.

— Hei! Hei! Hei! Ce e asta? se apropie Maia de ea imediat ce o zări că plânge necontenit. Plecăm acasă! Gata! îi spuse, dorind să o binedispună, deși bănuia care era sursa lacrimilor de fapt.

Nesuferit de Aiden! Stai să pun mâna pe tine! Gândi ca pentru sine, în timp ce o liniștea pe Eva și o pregătea de plecare.

Cu externarea în mână și după toate instruirile oferite de asistente, nici vorbă ca rănita să poată depune un minim de efort fizic, așa că obligate de conjunctură, Maia împingea căruciorul cu rotile în care Eva se văita la fiecare groapă de pe trotuar, luată din plin.

— Știu! Știu! Îmi pare rău! spuse Maia, gâfâind din greu. Noroc că trebuie să te duc doar cincizeci de metri pe trotuarul ăsta denivelat, oprindu-se în loc pentru a se propti în fața Evei atunci când gesticula, a spus, făcând-o pe aceasta să-i zâmbească strâmb din cauza durerii.

Măcar zâmbea, dând impresia că a uitat pentru câteva minute de situația urâtă în care se afla.

— Nu te preocupa! Sunt în regulă, dar adu-mi aminte să nu urc niciodată cu tine într-o mașină atunci când ești la volan! îi zise Maiei râzând.

— Asta dacă o să fiu vreodată! completă aceasta, în timp ce-și relua locul în spatele scaunului cu rotile. Dacă nu sunt în stare să conduc o drăcie din asta, nu vreau să știu cum aș conduce o mașină, mai zise, ridicând din sprâncene circumspect.

Deși ambele erau la vârsta la care ar fi putut să aibă permis de conducere, Eva nu-l considera a fi o prioritate, iar Maia susținea că nu este suficient de matură pentru asta.

— Cheia este în buzunarul de la palton, spuse Eva odată ajunse în dreptul ușii de la apartamentul său.

— Nu te agita! O iau eu! răspunse Maia, începând să caute în paltonul murdar sprijinit pe suportul scaunului cu rotile, după care deschise ușa.

Cunoștea fiecare părticică din acel apartament de parcă ar fi fost al său. Nu doar că erau vecine în aceeași clădire și toate apartamentele semănau între ele, dar și înnoptase la Eva în nenumărate rânduri, înainte ca aceasta să-și înceapă relația cu Jerry.

— Vrei să te ridici din scaun? Te ajut să te întinzi în pat? o întrebă pe Eva, după secunde de liniște în care nu știa exact ce ar trebui să spună sau să facă.

— Cred că vreau să mai rămân puțin așa. Măcar pot să mă mișc câțiva centimetri fără ajutor, spuse tristă, dar cu zâmbetul pe buze.

— În regulă! răspunse Maia, mușcându-și buza prin interior.

La naiba! Ce trebuie să fac acum? Gândi pentru sine, în timp ce-și plimba privirea prin living. Prea curat. Aici n-am ce să fac. Își spuse după care se îndreptase spre bucătărie pentru a controla frigiderul. Putea să facă o supă sau ceva. Dar din ce? Doar câteva cutii de iaurt și o jumătate de pâine îl țineau ocupat.

— Să știi că nu e frumos să-mi cotrobăi prin lucruri, apăru Eva în tocul ușii, râzând.

— Dumnezeule femeie! Cu ce trăiești? Am vrut să fac o supă, dar în frigider bate vântul! se plânse Maia. Trebuie neapărat să fac niște cumpărături. O să fii în regulă timp de jumătate de oră? Vrei să te ajut cu ceva? Întrebă către Eva care doar o privea pierdută printre gânduri.

— Și o singură dată dacă mă mai întrebi despre ajutor, te las pe din-afară! o amenință în glumă pe Maia care era pregătită să iasă.

— Bine! Bine! Nu lipsesc mult, spuse zâmbind, trimițând o bezea în aer către prietena sa, înainte să iasă pe ușă.

Rămasă singură, se îndreptă spre fereastra largă a apartamentului și privi în zare. Nu voia să vadă nimic în special, ci doar să-și alunge imaginile care o bântuiau, revenind iar și iar în fața ochilor săi, însă atunci când soneria de la intrare s-a auzit în toată încăperea s-a îndreptat întracolo pentru a o deschide, gândind cu egoism: n-am avut parte de nici zece minute de liniște.

Odată deschisă ușa, în fața ochilor săi prindea contur silueta atât de cunoscută ei.

— Ce cauți tu aici? îl întrebă rapid, încercând să-și reprime lacrimile ce amenințau să iasă.

— Am vrut doar să văd dacă ești bine, încercând să se apropie pentru a-i mângâia obrazul, spuse cu voce joasă.

— Sunt! Și nu îndrăzni să mă atingi! înghițind în sec și privindu-l dur, spuse hotărâtă după ce-și feri fața din încercarea lui de a o atinge.

— Pot intra două minute? spuse bărbatul, arătând spre living, profitând de faptul că-i cunoștea slăbiciunea vizavi de bunele maniere.

— Ce urmărești, Jerry? De ce vii tocmai acum și te comporți de parcă am fi cei mai buni prieteni care-și fac vizite de curtoazie? îl întrebă în timp ce-și roti scaunul cu rotile pentru a-i face loc să intre.

Era totuși nepoliticos să-și țină musafirul în picioare. Privindu-l acum de aproape, nu reușea să-și dea seama ce fel de sentimente o încearcă în preajma lui, dar sigur nu mai erau acele sentimente de admirație profundă și iubire. Nu. Îi era dor, dar deși fizic era același, ceva se schimbase.

Atunci când privirile lor s-au întâlnit, și-a reținut răsuflarea pentru o secundă după care a întrebat din nou.

— De ce ai venit?

— Am aflat de accident și..., încerca să găsească cele mai potrivite cuvinte, scărpinându-se nervos după ceafă înainte să fie întrerupt.

— N-am nevoie de mila ta! În câteva luni voi fi ca nouă, dar... totuși... cum ai aflat? îl întrebă, curioasă, fără a-l scăpa din priviri.

În șase luni de zile părea că nici nu a existat vrodată și acum apăruse la fix.

— Mi-a spus Monica, a răspuns căutând cu privirea ceva inexistent pe covorul crem de sub picioarele sale, evitând astfel să o privească în ochi.

După câteva clipe în care a procesat informația, Eva și-a apropiat scaunul de canapeaua pe care se așezase el, forțându-l să o privească.

— Tu și Monica..., lăsă cuvintele suspendate când observă privirea lui Jerry plină de vinovăție. Îl cunoștea prea bine. Nu cred!, încerca să se convingă că nu e adevărat ceea ce gândește, deși era mai mult decât evident. De când? îl mai întrebă din instinct fără a fi sigură că voia să afle răspunsul.

— Am încercat să fac totul cât mai bine pentru tine, răspunse Jerry fără nici o noimă, enervând-o și mai tare.

— De când? întrebă din nou, simțind cum sângele îi pulsează prin vene.

— De un an de zile, răspunse într-un final, privind-o cu milă și înghițind în sec.

Un an de zile. Repetase în gând aprobând din cap că a înțeles, impunându-și să nu plângă în fața lui, deși inima-i urla de durere.

— Doar... pleacă, Jerry! zise către el, arătându-i ușa.

Nu voia să-l mai vadă la fel de mult cum nu mai voia să știe nimic despre el.

Jerry o privi vinovat și se ridică de pe canapea pentru a face întocmai cum îi fusese spus, înainte ca vocea ei tremurândă să-l oprească în loc.

— Mulțumesc, Jerry!

— Nu cred că am înțeles, răspunse acesta, privind-o nedumerit.

— Faptul că ai avut curajul să-mi spui ceea ce mi-ai spus, chiar dacă un pic cam târziu, mă face să nu te mai văd bărbatul perfect care te credeam și pot să uit liniștită că te-am iubit vreodată. Deci îți mulțumesc! îl lămuri ridicând din umeri, vrând să arate nepăsare la adresa persoanei sale.

Deși îl durea fiecare cuvânt rostit de Eva, știa că nu avea cum să schimbe greșeala pe care o făcuse atunci când o abandonase pentru o iluzie frumos ambalată.

— Chiar îmi pare rău! rosti acesta.

— Știu Jerry! Știu! răspunse Eva, arătându-i din nou ieșirea, pentru a putea rămâne singură și a-și plânge oful.

 
 
Cultivează-ți imaginația. Scrie şi citeşte poveşti sau articole după bunul plac. Este gratis!
Sign in with Google
Sign in with Facebook
In curand vei accesa lumea povestilor
Introdu-ti datele de autentificare
This is a required field.
This is a required field.
sau
Nu ai cont?
In curand vei accesa lumea povestilor
Ne mai trebuie doar cateva detalii pentru a face experienta ta cat mai placuta
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
sau
Ai deja un cont existent?

Enter your email address. You will receive an email with a link to reset your password.