0 0

Capitol 2

Capitol 2


Obișnuita cină săptămânală ținută în vila familiei Diaconu mereu pica în zilele în care Victor avea ceva mai bun de făcut. Ritualul asta fusese o măsură disperată luată de Ana pentru a-și vedea măcar o dată la două săptămâni cei trei copii care păreau din ce în ce mai ocupați inclusiv să își viziteze părinții. Victor își iubea familia, dar întrunirile astea i se păreau prea forțate și le făcea mecanic, fără niciun entuziasm. Totuși trebuia să recunoască că dacă nu ar fi fost ele, nu și-ar gășit timp din propria inițiativă să își vădă părinții.

Simona, surioara lui de 23 de ani, mai treacea pe la el la birou și mereu îi plăcea să se facă utilă prin firmă. Era studentă la literatură și urmă să plece la studii în Anglia, dar până atunci profita de atenția părinților care o răsfățau înainte de plecarea programată pentru începutul anului următor.

Mihnea era fratele mai mare, care după ce împlinise 30 de ani se alăturase tatălui la conducerea firmei de contabilitate, luându-și foarte în serios rolul de viitor lider, în special după ce Victor dăduse clar de înțeles că el va urma un alt drum față de ceilalți bărbați ai familiei. Așa că Mihnea devenise încet un bărbat care își luase responsabilitățile foarte în serios, iar acum își trata frățiorul că un om matur, uitând să mai facă câte o glumă așa cum făcea în când erau mai tineri.

Victor mereu avusese sentimentul că fratele lui era încă supărat că acesta nu alesese să urmeze drumul tatălui lor, așa cum mereu spuneau când erau mici. Însă Victor la 22 de ai, după ce pierduse câțiva ani prin firma familie, și-a dat seama că lumea aceea nu este de el și a urmat una din specialitățile studiate în facultate, făcându-și o firma de design interior. Până acum, cu o luna înaintea celei de-a 29-a aniversări, adunase o mulțime de premii și apăruse în reviste că Forbes și Business Magazine pentru succesul pe care îl avea.

Chiar dacă Traian Diaconu își dorise ca și fiul său mic să i se alăture, era acum mândru că acesta își urmase inima și reușise în domeniul care îi plăcuse. Câteodată chiar se gândea cu uimire că acesta avea mai mult succes decât el, însă tot era mândru.

Cină a decurs că de obicei cu întrebările obișnuite ale doamnei Ana: “ce ați mai făcut?”, “mâncați destule fructe?”, “să nu săriți peste micul dejun, da?” și mereu culmina cu subiectul “nunțile băieților ei” pe care le aștepta.

La subiectul acesta Victor era cel mai atacat. În special după ce anunțase cu un an înainte că logodna cu Irina era ruptă pentru moment și că planurile de căsătorie sunt puse în așteptare pentru o perioadă de timp. Nimeni nu știa ce se întâmplase și de ce totul fusese anulat așa brusc. Irina plecase pentru 2 luni din țară, iar când s-a întors relația părea că și-a reluat cursul, însă niciun anunț oficial nu se făcuse. Era un subiect pe care Victor refuza să îl discute, însă el știa foarte bine motivul pentru care oprise toate acele planuri cu un an înainte.

Nu povestise nimănui pentru că știa că nimeni nu îl va înțelege, iar acum încă era confuz și nu știa în ce direcție să meargă, așa că reluase relația cu Irina, dar nu îi făcuse nicio promisiune. Nu putea atât timp cât era cineva pe lumea asta care și după ani de zile reușise în 15 minute să îi dea toată viața peste cap, la fel cum făcuse cu ani în urmă.


În urmă cu 12 ani. Atunci începuse pentru el ceva ce nu credea că o să existe veșnic în el. Sau poate cu mult înainte? O știa pe acea persoană de când erau mici. Tatăl ei și domnul Diaconu fuseseră prieteni din tinerețe și din acest motiv cam o dată pe an aveau ocazia și copiii să se întâlnească la câte o reuniune. Însă întâlnirile acestea s-au rărit și după un timp, cele două familii au avut din nou ocazia să se reintalneasca la o nuntă, unde Victor, încă un copil de vreo 17 ani se îndrăgosti pe loc de cea pe care nu o mai văzuse de peste 3 ani și care se transformase că peste noapte într-o domnișoară elegantă cu părul blond vopsit prins într-un coc și câteva șuvițe rebele lăsate să îi cadă pe umerii goi. Purta o rochiță albastră cu corset care îi evidențiau ochii și mai albaștrii parcă de ultima dată când o văzuse el. Rochiță era dintr-un material fin, își amintea și acum textura pentru că o atinsese când dansase cu ea în acea seară. Erau la aceeași masă și din prima clipă când s-au văzut s-au așezat unul lângă altul povestind întâmplări din ultimii ani, vorbind despre muzică și cărți. Fusese ca o primă întâlnire, mai reușită că orice întâlnire pe care și-o imaginase el vreodată. Nunta se întinsese pe un week-end întreg așa că cei doi petrecuseră destul de mult timp împreună, ignorând pe cei din jur care păreau că nu observă apropierea celor doi. Dar când week-end-ul s-a terminat fiecare s-a întors la viață lui. Chiar dacă el și-ar fi dorit să îi mărturisească ei sentimentele de care el era acum perfect conștient, știa că ea avea o relație cu cineva și a lăsat-o să plece fără să îi spună nimic. Dar pe lângă asta, îi fusese frică că ea, care era mai mare cu doi ani că el, să nu radă de mărturisirea lui inocență.

În toți acești ani a regretat lașitatea lui din acel moment și mereu se întrebase ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi luat-o de mâna și i-ar fi spus tot ce simțea. O mai visa și acum, însă gândul că poate și ea simțise la fel ca el îi dădea un sentiment de regret.

Și după 11 ani, în care nu se mai văzuseră și nu își mai vorbiseră deloc, a revăzut-o la un eveniment caritabil.

În toată mulțimea de oameni îmbrăcați black tie, ea i-a părut cea mai sclipitoare și a zărit-o din clipa în care intrase în sala mare. Purta o rochie neagră mulată pe corpul subțire, cu omoplații goi și un decolteu mic în față. Părul, acum revenit la culoarea naturală de șaten închis, îi cădea în bucle mari peste umeri acoperind goliciunea frumoasă a rochiei. Îi privea de la distanță mișcările grațioase ale mâinilor și invidia pe cei care aveau ocazia să o atingă când îi erau prezentați. Și zâmbetul ei, la fel de luminos că ultima dată când râsese la glumele lui, acum părea matur și...forțat. Trecuseră minute bune de când nu își luase ochii de la ființa care era la numai câțiva metrii de el, însă era doar blocat, fără să facă niciun pas înspre ea, iar când simți că poate să se miște, o mâna rece se încătușase într-a lui. Era Irina care observase că el era pierdut în peisaj, iar în scurt timp avea să afle motivul.

El a reușit totuși să se desprindă de grup și să se apropie de ființa pe care dorea în clipa aceea să o ia în brațe, însă omul matur și responsabil care era acum nu putea să cedeze acestui impuls și se opri la un metru în fața ei, când observă bărbatul pe brațul căreia ea avea mâna înfășurată.

Și-a ridicat privirea spre el și într-o secundă a putut să vădă o nuanță roșiatică în obrajii ei și un zâmbet real pe chip.

Da, acesta era zâmbetul acela pe care el îl știa, iar cei din jurul ei nu. Poate doar tipul pe care ea i l-a prezentat că fiind iubitul ei, un doctor căruia el nu se chinuise să îi țină minte numele. Îi fusese dor de ea și își dorea să o ia de-o parte câteva minute, departe de toți oameni aia, să o întrebe măcar ce mai face și ea să îi poată răspunde sincer, așa cum o făcea înainte, nu cu un formal “bine” pe care îl spunea acum de față cu toată lumea. Însă apariția Irinei și autoprezentarea acesteia ca logodnica lui, i-a spulberat orice gând de a o lua de mâna pe această ființă.

Și după această seară realitatea l-a lovit din nou. Ajuns acasă împreună cu Irina, pentru prima dată de când era cu ea a simțit nevoia să fie singur, așa că a lăsat-o să se ducă la somn înaintea lui și el a stat toată noaptea treaz în sufragerie, cu doi nasturi de la cămășă desfăcuți și cu un pahar de whisky în mâna, privind în gol. A încercat să își bage mințile în cap și să înțeleagă că acum fusese a două șansă pe care o ratase, însă totodată realiza că ce și-ar fi dorit el să facă era o copilărie și probabil că făcea o mare greșeală. Ea era cu altcineva, el era cu cineva și era foarte probabil că ea să nici nu îi împărtășească sentimentele și astfel risca să îi dea și vreo palmă.

Însă ce simțea pentru ea și cum îl făcuse să se simtă după această scurtă revedere nu dispăru prea ușor, iar la o săptămâna după acea seară, își dădu seama că relația cu Irina era departe de ceea ce simțea el pentru o persoană cu care nu avea nimic real. Așa că a decis ca planurile de căsătorie să ia sfârșit, simțind că este lucrul cel mai corect pe care îl putea face și Irinei, chiar dacă această fusese foarte afectată de decizia lui la momentul respectiv.

Dar după câteva luni renuntă din nou la ideea de a încerca să o caute pe acea ființă care îi dăduse toate planurile peste cap, în special după ce aflase că relația cu cel din seară respectivă se anunță a fi destul de serioasă, unii chiar prevestind căsătoria lor în anul care urmă. În timpul asta lucrase cu mintea și reușise să înțeleagă că sentimentele copilăriei nu își mai aveau locul nici în viața lui și în nici un caz în viață ei, și cu greu reluase o relație rece cu Irina, mai mult la insistențele ei și ale mamei care o adora pe aceasta.

Dacă cina din această seară se dovedise la fel că celelalte, ce a urmat nu a mai fost atât de ușor de digerat.

După masă, Traian își chema cei doi fii la o discuție ca între bărbați în biroul lui, lăsând cele două femei să își povestească de-ale lor.

- Nu v-am cerut niciodată ceva de genul ăsta, însă de data asta am nevoie să mă ajutați cu ceva. Mai exact să faceți ceva pentru sufletul meu, iar dacă ce vă cer este exagerat, vă rog să îmi spuneți.

Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt neînțelegând despre ce este vorba și apoi înapoi spre tatăl lor așteptând mai multe lămuriri.

- E posibil să fiu însă prea îndurerat și de aceea să acționez în felul ăsta, însă ce va rog nu vreau să știe nimeni în afară de noi trei, și aruncă o privire spre ușa, făcând referire la cele două femei din camera alăturată. Știți că acum câteva săptămâni prietenul meu din tinerețe, Marinescu, a murit.

Numele de familie făcu stomacul lui Victor să se strângă brusc.

- Familia lui a avut mereu un loc deosebit în sufletul meu. Ei m-au stimulat să fiu ceea ce sunt acum, însă timpul și munca ne-a ținut departe unuii de ceilalți și vă amintiți și voi din copilărie cum era pe atunci. Din păcâte am fost prea fricos să mă duc până la el, pentru că nu am vrut să accept că sfârșitul lui e aproape și … vocea îi tremură, însă continuă. Uite că s-a întâmplat și eu nu am făcut nimic pentru el, nici că prieten.

Își ridică privirea spre cei doi băieți ai lui așteptând o reacție și totodată încercând să își găsească cuvintele potrivite.

- M-ar plăcea că voi să găsiți o modalitate să duceți mai departe acea prietenie. Știu că este ciudat și poate o să vi se pară absurd că vă cer asta… însă vreau să le fim alături. Și nu mă refer la a le da bani, pentru că nu or să accepte niciodată, chiar am vrut la înmormântare să deschid subiectul cu Elena, dar m-a amenințat că mă bate dacă pomenesc de așa ceva și o cred în stare.

Se așeză pe un fotoliu amintindu-și scena respectivă și cum, printre lacrimile de durere care predominau atunci, femeia aceea reușea să facă o glumă. Însă tristețea îi apăru pe chip amintindu-și restul zilei și durerea care domnea atunci.

- Voi nu ați fost acolo să vedeți o familie pe care am văzut-o mereu râzând, în momentul acela era sfâșiată de durere. Iar copila aia nu știu de unde a avut atâta putere să se țină tare aproape toată ziua ca o stană de piatră, până când efectiv a… cedat. Ochii i s-au umplut de lacrimi și s-a lăsat în genunchi iar pentru prima dată am vazut-o că și-a acoperit fața cu mâinile. Abia în clipa aia, Diana a realizat ce se întâmplase, iar eu am înțeles că nu pot să îi las singuri.

Victor sări în picioare îndreptându-se spre fereastră. Imaginea descrisă de tatăl lui îi opri respirația. Îl durea atât de tare că el nu fusese lângă ea și acum nu putea decât să își strângă pumnii pe lângă corp nervos pe el că în ziua când primise vestea decesului, el alesese să nu își anuleze călătoria de afaceri, în loc să fie alături de ea.

- Spune-mi la ce te-ai gândit, spuse hotărât Victor, în timp ce inima îi galopa nebună.

Traian răsuflă ușurat văzând că ar putea avea susținerea celor doi fi ai săi și continuă:

- Darius este un IT-ist destul de bun, din câte am aflat, iar sora lui Diana este creator de modă, parcă. Vreau să găsim o modalitate să lucrăm cu ei, să investim în ei și poate în timp legăturile de afaceri dintre voi vor duce la prietenii minunate cum am avut cu părinții lor. Poate sunt un bătrân visător, însă mi-ar plăcea să vă văd pe toți apropiați că atunci când erați mici.

Victor se întoarse spre fratele său așteptând părerea acestuia.

- De acord, zise și cel din urmă.

În mintea lui Victor se făceau niște conexiuni nebănuite care îi făcură pielea ca de găină, însă gândurile îi fură întrerupte de Mihnea.

- Cred că aș putea să iau legătură cu Diana. S-ar înțelege bine și cu Gabriela, poate chiar ar putea să lucreze împreună și în timpul asta pot să o ajut cu contabilitatea pe firma ei.

Chiar dacă relația lui Mihnea cu Gabriela era una destul de serioasă, Victor cunoștea firea aventurieră a fratelui lui vis-à-vis de femeile frumoase și era una dintre ultimele persoane pe care le dorea în jurul Dianei. De fapt în clipă asta nu ar fi vrut pe nimeni lângă ea, decât el.

Imaginea femeii pe care o văzuse cu un an înainte, zâmbind și radiind de frumusețe, acum era bântuită de povestea dureroasă a tatălui lui, iar de data asta nu mai avea de gând să stea degeaba.

- Cred că mai ușor o să lucrezi cu Darius. Amândoi sunteți pe domeniu real și oricum mereu va plangeti că aveți probleme cu compania care se ocupă de serverele voastre, așa că el pare a fi omul potrivit pentru ceea ce faceți voi.

Se așeza tacticos pe fotoliul de unde se ridicase mai înainte și puse picior peste picior luând poziția lui secretă de negociere care mereu avea rezultate pozitive.

- Eu de ceva timp intenționez să îmi cumpăr o mașină care printează materiale textile în rolă, pentru că vreau să îmi personalizez materialele pe care le folosesc la decotatiunile interioare. Pot să mă folosesc de nouă ramură a business-ului să îi propun Dianei să lucrăm împreună, ea folosind materialele personalizate la creațiile ei.

Tot planul ăsta îl inventă într-o fracțiune de secundă și nu îi venea să creadă că reușise să scoată o idee care chiar i se părea genială în acest moment și pentru afacerea lui.

Traian și Mihnea îl priviră câteva clipe uimiți. Traian fu primul care afișă un zâmbet vizibil încântat de plan.

- Și dacă ea nu e interesată să folosească materiale personalizate? întrebă Mihnea.

Asta nu renuntă așa ușor la bătălie, gândi Victor aruncând o privire tăioasă fratelui său.

- Atunci o să îi propun să mă ajute la câteva proiecte pe partea de design interior. Sunt sigură că poate să îmi schițeze câteva modele pentru...draperii, și accentuă ultimul cuvânt cu ironie.

- Așa rămâne! fu de acord domnul Diaconu plin de entuziasm. Mihnea tu îl cauți pe Darius să vină să ne ajute cu partea de IT, iar Victor, tu iei legătură cu Diana și vedeți cum faceți mașina aia de print să facă și profit.

După câteva minute în care Traian își strânse fericit în brațe cei doi băieții ai săi, acesta ieși din birou fiind urmat de Mihnea. Victor rămase câteva minute în urmă prăbușindu-se din nou pe fotoliu și își duse mâna spre inima care îi bătea cu putere. În ce se băgase?

 
 
Cultivează-ți imaginația. Scrie şi citeşte poveşti sau articole după bunul plac. Este gratis!
Sign in with Google
Sign in with Facebook
In curand vei accesa lumea povestilor
Introdu-ti datele de autentificare
This is a required field.
This is a required field.
sau
Nu ai cont?
In curand vei accesa lumea povestilor
Ne mai trebuie doar cateva detalii pentru a face experienta ta cat mai placuta
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
sau
Ai deja un cont existent?

Enter your email address. You will receive an email with a link to reset your password.