0 0

I

— Cum a murit victima? A întrebat locotenentul, în timp ce analiza cu privirea locul crimei.

— A fost înjunghiat în abdomen de douăzeci și opt de ori, i-a răspuns un ofițer.

— Minunat! a răspuns la rândul său locotenentul. Alte detalii?

— Numele victimei este Patrick Ross, un fost administrator de bancă. Avea treizeci și opt de ani, locuia singur și nu avea soție, copii sau animale.

— Criminalul?

— Andres Rodriguez. Un fost angajat al lui Patrick.

 Locotenentul s-a mai plimbat prin cameră câteva minute, apoi s-a întors la ofițer.

— Crezi că Andres a avut ceva personal cu Patrick?

— Cel mai probabil din cauza faptului că Patrick a decis să închidă banca și să concedieze majoritatea personalului.

— Mhm.


Locotenentul îşi şterse fruntea şi păşi afară din camera masacrului. Nu înţelegea de ce oamenii se răzbună pe alţi oameni. Patrick Ross nu avea familie, dar asta nu însemna că nu exista cineva care să-i ducă lipsa. Acum era mai determinat ca niciodată să prindă criminalul şi avea să reuşească pentru că de nu, îşi jurase să renunţe la meseria sa.

Când Victor Monroe se apucase de această meserie în poliţie, nu se gândea că va fi afectat aşa de tare de o crimă. El avea vreo treizeci şi ceva de ani când se angajase şi la trezeci şi cinci devenise deja locotenent. Acum, la patruzeci şi cinci nu îşi dorea decât să stea lângă Amanda, soţia lui şi gemenii lor, Yanis şi Krista.


— Victor, cum a mers la locul crimei?


Acesta îşi stinse ţigara şi o aruncă într-un coş de gunoi. Îşi întoarse privirea şi îl observă pe fostul lui partener de investigaţii, Carl Winfrey.


— Un om a fost omorât prin douăzeci şi opt de lovituri de cuţit. Cum crezi că a fost?


— Sună teribil! îi răspunse acesta. Am auzit că ai fost promovat la locotenent.

— Hm. Aşa greu circulă veştile?


— Voiam doar să te felicit. Mi-am adus aminte de vremurile când eram parteneri. Ce zici, ieşim la o bere? Vedem un meci?


Victor rămase puţin pe gânduri, apoi zâmbi.


— Fie. Dar trebuie să o anunţ pe Amanda că voi întârzia.


*

Liniştea se lăsase de mult peste oraş. Nici urmă de om prin New York după şase seara de când se anunţase că un criminal umblă liber. Victor se trezise la patru dimineaţa cu un apel de la secţie şi ajunsese să vadă un masacru. Poate că îi era sortit să apară Carl în drumul său şi să-l scoată din această stare.


Câteva minute mai târziu au ajuns amândoi la Barul lui Jimmy, un local popular în serile de meci pentru că strângea multe persoane iubitoare de sport. Jimmy Summers, patronul barului primea pe oricine cu braţele deschise. Locotenentul ştia că Jimmy avea antecedente penale şi de aceea îşi deschisese barul, dar nu avea nimic cu el atâta timp cât nu făcea rău nimănui.


— Fă plinul Jim! Strigă Carl.


Victor se aşeză lângă acesta la bar şi privi spre televizor. Echipa adversă avea deja avantaj de două puncte.


— Cum mai e viaţa ta, Carl? Te-ai însurat?


— Mă cunoşti, Victor. Eu nu sunt genul care să fie legat de o singură femeie.


Carl avea douăzeci şi doi de ani pe când lucra împreună cu Victor, dar nu se schimbase deloc. Trecuseră zece ani peste el, însă era mai sprinten şi plin de viaţă ca niciodată. De când se lăsase de poliţie ca să devină detectiv privat, Carl străbătea America în lung şi în lat, vizitând baruri şi localuri de toate felurile. Cu vreo doi ani în urmă, acesta fusese prins cu o prostituată în Buenos Aires şi arestat, însă le-a explicat poliţiştilor că era acolo doar pentru o investigaţie.


— Nu te-ai schimbat deloc, îi răspunse Victor la rândul său.


— Dar tu...ai îmbătrânit.


Victor lăsă halba de bere jos şi îl privi pe Carl.


— Stai liniştit, o să ţi se întâmple şi ţie.


Cei doi au povestit pe parcursul reclamelor despre ce făcuseră în ultimii zece ani. Victor i-a spus despre Yanis şi Kista, iar Carl i-a povestit despre păţania din Buenos Aires.


— E timpul să plecăm Carl, dar înainte de asta...


— La ce te gândeşti?


— Mă gândeam să fi partenerul meu, măcar pentru cazul ăsta. De dragul vremurilor apuse.


Carl se fâstâci puţin, dar apoi îi zâmbi larg lui Victor.


— Sunt cam scump să ştii, îi zise acesta în joacă.


— Te plătesc cu cât vrei dacă-l prinzi pe ucigaş, Carl. Deci ce zici?


— Fie!


Victor şi Carl au dat mâna şi parteneriatul lor a reînceput.


— Partenere! Au spus amândoi la unison, apoi au pornit spre maşinile lor pentru a merge spre case.


*


Când a ajuns, Victor își cauta cheile casei prin buzunare pentru că soția sa încuia ușa de la o anumită oră, în timp ce în spatele său, pe cărare, stătea tolănit, Sumo, Saint-Bernardul familiei.

Când Victor deschise uşa, luminile erau stinse peste tot prin casă, însă ştia că Amanda va coborî să îl întâmpine.


— Amanda? Pe unde o fi femeia asta? Se întrebă el, în timp ce îşi scoase încălţămintea şi sacoul. Porni spre scări şi îşi frecă ochii. Se putea observa de la o poştă că e obosit.

— Tati?


Victor îşi lăsă privirea în jos spre vocea care-l trezi din visarea cu ochii deschişi.


— Yannis, ce faci treaz la ora asta?


— Krista nu mă lasă să dorm, îi răspunse băiatul şi îşi ridică mâinile în sus.


Victor zâmbi şi îl luă imediat în braţe.


— Mami doarme? Îl întrebă Victor pe puşti.


— Da. Îmi citeşti o poveste?


Victor îi ciufuli părul băiatului şi aprobă din cap.


— Bineînţeles. Haide, fugi în pat până mă schimb şi eu, bine?


— Bine.


La cei patru ani ai săi, Yannis era un băieţel tare inteligent. Ştia să cânte la pian şi la vioară şi era campion la şah. Sora sa geamănă, Krista, era parcă opusul său. Dar Amanda şi Victor îi iubeau pe amândoi în mod egal.

Soţia lui Victor, Amanda, avea douăzeci şi şase de ani când l-a cunoscut şi cinci ani mai târziu erau căsătoriţi. Copii i-au avut după trei ani de la căsătorie, datorită programului încărcat al lui Victor. Amanda lucrează pe cont propriu ca psiholog. Probabil că de aceea înţelege comportamentul ciudat al soţului său când vine de la muncă.


—...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Sfârşit!


Victor îl sărută pe Yannis pe frunte, îl înveli şi îl aşeză cu grijă pe domnul Wiskas, iepurele de pluş, lângă băiat. După ce ieşi din camera copiilor, porni spre camera sa şi a soţiei.


— Victor, tu eşti? Şopti somnoroasă Amanda.


— Da, iubito. Nu am vrut să te trezesc.


— Mi-am făcut griji. Am vrut să te aştept, dar am adormit.


Victor o sărută pe buze şi se aşeză lângă ea.

— Yannis era treaz şi i-am citit o poveste ca să adoarmă. Acum sunt aici.

— Cum a fost revederea cu Carl?


— I-am propus să mă ajute cu noul caz. Îţi povestesc dimineaţă.


— Ştiu cât de bine v-aţi înţeles în trecut. Mă bucur că puteţi lucra din nou împreună.


Victor zâmbi şi îi mângâie părul până ce amândoi adormiră.






*


În dimineaţa următoare Victor a primit un raport despre omucidere. Se pare că Andres nu era singurul caz de care se ocupa şi trebuia să se ocupe de mai multe omucideri similare. Îl sună de îndată pe Carl şi îl rugă să se întâlnească undeva pentru a discuta.


— Victor, spuse Carl căscând, ce naiba e atât de important încât să mă suni la şase dimineaţa?


Victor îi puse dosarul cu noul caz. Emanuel Evans şi Jasmine Webb au fost găsiţi fără suflare în baia unui club popular din Brooklyn. Carl îşi aruncă ochii peste fotografii şi peste descrierea victimelor.


— Ce fel de club e ăsta? Întrebă curios Carl.


— O să vezi când ajungem acolo. Presimt că o să-ţi placă.


Carl îşi urmă prietenul care se grăbea să iasă din Departamentul de Poliţie, dar dădură peste Căpitanul Sawyer, şeful lui Victor. Acesta îî aruncă o privire dezamăgită lui Carl.


— Ce cauţi aici, Winfrey?


Carl zâmbi. Când Sawyer era şi şeful lui, îi plăcea să-l tachineze şi să-i întoarcă vorbele pentru că ştia că se enervează uşor.


— M-am întors, şefu’. Îl ajut pe Monroe să prindă criminali.

— Mh! Te credeam mai inteligent Victor, dar se pare că m-am înşelat.

Cuvintele căpitanului îl făcură pe Victor să zâmbească. Ştia că Sawyer nu-l suferă pe Carl, dar cu toate acestea tot el era şi cel mai în măsură să-l ajute. Era priceput la mânuirea unui pistol şi putea să alerge kilometrii întregi fără să obosească, dar mai era şi un bun detectiv şi interogator.


— Domnule, începu Victor, Carl e un detectiv foarte bun.


— Bine, cum zici tu. Treceţi la treabă!


*

Cei doi porniră spre clubul unde avuse loc crima, însă spre dezamăgirea lor, acesta era închis în timpul zilei. Geamurile clădirii erau închise la culoare, însă avea panouri luminoase care îţi atrăgeau privirea pentru că erau în formă de... femei. Pe lângă panourile colorate, mai erau şi posterele care făceau reclamă clubului.


Carl se apropie şi se uită mai bine la tipa blondă cu sânii dezgoliţi şi în dreptul căreia se afla numele clubului, dar şi programul acestuia.


— Un club de streaptease? Întrebă ironic Carl.


Un zâmbet larg apăru pe faţa lui Carl când văzu despre ce fel de club era vorba.


— Mai taci, Winfrey! Suntem aici să investigăm, nu să privim un dans la bară.


— Din câte văd, trebuie să ne întoarcem diseară. E închis.


— Dar n-ar trebui să fie închis, tocmai s-a anunţat o crimă aici!


— Adevărat, dar cine ştie? Poate că managerul mai ascunde şi altceva în locul ăsta şi nu vrea ca poliţia să descopere. Sper să nu distrugă evidenţele totuşi.

*

Cei doi s-au dus să-l interogheze pe Andres care fusese prins de poliţişti între timp. În sala de interogatoriu erau doar Victor şi Andres Rodriguez. Ceilalţi agenţi de poliţie, cât şi Carl, priveau prin geamul one-way mirror* spre cei doi.


Victor însă, începuse să-şi piardă răbdarea. Andres nu scotea nici măcar un sunet. Doar privea în gol şi tremura uşor când locotenentul ridica tonul la el. Acesta îi întinse dosarul cu pozele de la locul crimei şi cu arma crimei.


— Douăzeci şi opt de lovituri de cuţit, spuse Victor în timp ce Andres îl urmărea doar cu privirea.. Nu ai vrut să-i laşi nicio şansă, nu-i aşa?

Însă Andres tot nu spunea nimic. Locotenentul ieşi din camera de interogatoriu şi îl privi şi el dinafară în timp ce îi spuse lui Carl:


— Nu o să scoatem nimic de la tipul ăsta.


— Te deranjează dacă încerc şi eu?


Victor îi făcu semn să meargă să-şi joace şansa, iar Carl intră în cameră şi se aşeză pe scaunul din faţa lui Andres.


— Dacă nu o să răzbunzi la interogatoriu, vom fi nevoiţi să te închidem. Sau mai rău, vei fi condamnat pe viaţă.


— Nu, nu-i lăsa să facă asta!


— Nu avem de ales. Ne trebuie o confesiune. De ce l-ai omorât pe fostul tău şef? Patrick Ross.


— Nu...Nu am fost eu!


— Nu încerca să mă minţi, am mai auzit prostii din astea!


Carl îşi puse palmele pe masă şi era destul de aproape de Andres acum, încât presiunea să fie şi mai mai mare.


— E o întrebare simplă, Rodriguez! Răspunde şi o să fie mai uşor pentru tine.

Carl îşi pierduse răbarea şi se uită direct în ochii lui Andres. Când era în facultate, Andres studiase şi psihologia şi ştia sigur că suspectul începea să cedeze.


— Patrick era dependent de substanţe...nu neapărat droguri, dar oricum substanţe care îi provocau halucinaţii.


— Amprentele tale erau pe cuţit, Andres.


— Era...agresiv cu angajaţii şi nu doar verbal. Aşa că într-o zi am decis să termin toate suferinţele angajaţilor, însă Patrick anunţa că face reducere de personal.


— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare! Cum ai putut să-l loveşti de douăzeci şi opt de ori? Ce fel de om face asta?


— A fost...o reacţie prin care m-am descărcat de toate chinurile provocate de Patrick.


Andres îşi ridică mâneca, iar Carl observă câteva semne ciudate. Un fel de arsuri.


— Ce sunt astea?


— Şi-a stins ţigara pe mâna mea când eram asistent manager.


Pe partea cealaltă, Victor privea spectacolul.


— Aberează, spuse ca doar pentru el.


— Când l-au găsit agenţii, era plin de sângele lui Patrick Ross, locotente. Nu are cum să fie vorba de altcineva.


După ce interogatoriul s-a terminat, Rodriguez a fost dus într-o celulă până s-ar fi hotărât sentinţa. Victor şi Carl s-au întors la club pentru investigaţie.


— Ce caută FBI-ul aici?


— Ah, locotenent Monroe! Spuse un bărbat înalt îmbrăcat la patru ace. Credeam că n-o să te văd aici. FBI-ul a preluat cazul.


— Poate să-mi preia fundul, îi răspunse Victor. Cazul mi-a fost dat mie în primire şi îl voi rezolva. Tu cine naiba eşti?


— Agent Perkins de la FBI.


— Haide, Carl. Să nu pierdem vremea discutând cu federalii. Avem treabă de rezolvat.



Cei doi intrară în club şi Carl îşi aruncă primul privirea spre două fete ce dansau la bară. Victor îl lovi în umăr.


— Carl! Ce mama naibii faci?


— Scuze, Victor!


Locotenentul oftă dezamăgit şi se îndreptă spre locul crimei. Se pare că acest club, mai avea şi alte servicii...

În camera cu crima, erau alţi agenţi de la poliţie, dar şi de la FBI care preluau indicii şi probe de sânge.

 
 
Cultivează-ți imaginația. Scrie şi citeşte poveşti sau articole după bunul plac. Este gratis!
Sign in with Google
Sign in with Facebook
In curand vei accesa lumea povestilor
Introdu-ti datele de autentificare
This is a required field.
This is a required field.
sau
Nu ai cont?
In curand vei accesa lumea povestilor
Ne mai trebuie doar cateva detalii pentru a face experienta ta cat mai placuta
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
This is a required field.
sau
Ai deja un cont existent?

Enter your email address. You will receive an email with a link to reset your password.